Un punct în mijlocul frunții mele în care dăinuiesc înțelepciuni și stele. Un punct care mă ține prinsă de aici, care îmi leagă inima de ai mei sărnici. Un creier ce vrea să se frământe, în gînduri el caută și simte. Un punct care își întinde ale sale aripi înspre oceane de balauri. 

Las punctul și mă și las să cad, până la pământ, până tot ce fac e să zac. 

Mânuțele mele se încovoaie în toi: ori cată putere, ori cată noroi.

Mânuțele mele se înnegresc în frig: ori cată atingere, ori cată pitic.

Mânuțele mele sunt veșnic aici, întinse înspre tine și ale tale brațe-vis.

Mânuțele mele de copiliță pierdută pe uliți și streșini de viță.

Mânuțele mele de copil ce se vaită de ale tale priviri în daltă.

Mânuțele mele lăsate fără de leac.

Mânuțe aduse de al iernii copac.

Mă încovoi în trunchiu-și și îl rog să mă ducă înapoi, înspre pământ, înspre cosmos, de unde m-am șiruit șuvoi.

Să îmi acopere cu ale sale crengi fruntea-mi și să mă lasă să mă odihnesc, să mă îmbrace în straie de flori și în licărici de stele din șes.

Înmărmuresc.