Oameni care continuă să vorbească despre subiecte stupide, oameni care își pierd timpul, aerul, și ale lor cuvinte. Oameni care nu pot să înceteze să vorbească, oameni care nu știu ce e tăcerea și cum iarba din univers s-o pască. Iarba din univers se ia fără sunete în plus, tăcerea și liniștea e mai mult decât de ajuns. Asfalt care arde și asfalt care cade, asfalt care prinde din văzduh petarde, asflat ce mă desparte. Îmi desparte creierul și îmi inundă sufletul cu stropi de smoală ieșiți din trupu-mi.

Videoclipuri ce nu au altă soartă decât spălarea de creier, videoclipuri ce prefac oamenii în roboți fără temeiuri. Nici un temei pentru existența nimănui, doar zgomote nenecesare ce îmi perimează ale mele firimituri. Îmi iau firimiturile și le transformă în ură, mă fac blocată, încinsă și plină de turnuri. Întorc mâna în dreapta și ating un turn de castel, doresc să îmi înfig unghiile și să sparg tot ce e putred până distrug un cer. 

Până din boltă curge numai cu întuneric și lumină, până ideile fără noimă apun într-o crimă. Crimă e ceea ce fac oamenii acum: jocuri video și aplicații destinate nimănui. Un nimănui și suntem, o lume întreagă, ne jucăm cu lupte inexistente și obligații ce ne pradă. Pereți peste tot, suntem închiși pe loc, pereți într-un apus ce se joacă cu al nostru foc. Privim filme și seriale constant, suntem dulce pe calea unui apocaliptic contact. Nu avem un motiv pentru a deschide ochii, ne enervăm unii pe alții și producem electroșocuri. În loc să iubim și să creăm în mod constant, îngenunchem în fața unui control extern adus dinspre al rădăcinilor nostru pat. În loc să fim și să ne ducem adânc, ne legăm mâinile de telefoane și notificări și uităm ce înseamnă “Eu sânt. “

Eu sânt, și simt, și văd, și înțeleg. Eu strig, gândesc, mă întreb și distrug tot ce nu e cerb.

Eu exist, eu am viață, eu m-am născut, eu voi muri. Eu lupt, eu construiesc, eu descind dinspre firi. Eu curg, și curg precum sângele îmi curge în vene. Toți își îmbracă lanțuri nevăzute și în cenușă își îngroapă ale lor lemne. Lemnele unei întregi umanități se duc pe fișe Excel, formatări, documente, administrare de bunuri și împletire de plete.

Ne legăm pletele de tot ce e lumesc, nu putem purcede înspre un invizibil ceresc.

Suntem oameni, într-atât de oameni încât ne pierdem și animalul din noi. Nu mai iubim, nu ne mai reproducem, nu mai mâncăm.

Până și urșii polari deja au ajuns să privească stelele pe când oamenii își îndreaptă privirile spre propriul lor apus. Până și urșii, și focile, balenele și leii, corespund naturii lor mai mult decât ceea ce facem noi din temeri: om laș și supus. Suntem niște lași până în măduvile oaselor, nu corespundem vieții, ne distrugem și constant fire de ADN descoasem.

Suntem inconștienți și pierduți, răspundem companiilor și corporațiilor și nu ne conducem după propriile uliți.