Sunt în Bratislava, iar entuziasmul din nou mă apucă cald de gâtlej și mă aruncă la picioarele lui Dumnezeu – al acestui univers cerc de fier și șes. 

Moldovenii sunt peste tot, moldoveni fără arme în jurul inimii și dezbrăcați tare în mijloc de foc.

Moldovenii iubesc și moldovenii simt.

Moldovenilor le pasă și eu din moldoveni descind.

Moldoveni peste Carpați, printre Carpați, pe dedesubtul lor.

Moldoveni din care m-am născut și a căror siglă o port tare în port.

Moldoveni care cu alor căldură distrug valul de minciună și de ură.

Moldoveni care uită de cine le e dușman și cine le e părinte, moldovean e cel și cea care simte.

Sentimentul nostru crește din rărunchi până în alte lumi, sentimentul nostru depășește și punți, și cer, și struni. Sentimentul nostru ne îneacă într-atât de tare. Alții ne strigă: Taci! Noi îi strigăm cu forță înapoi: din ocean mă prefac în mare!

Noi suntem marea la colț de imaginar continent, noi suntem inima ce zvâcnește cu puls în piept.

Noi răcnim, și noi țipăm, noi iubim și noi suntem om etern.

Noi plângem și noi înmormântăm, noi ale noastre fiice pe plaiuri și în văi le păstrăm.

Noi pe ai noștri copii îi iubim cu corpul și cu sufletul.

Noi ne lăsăm să cădem pe spate și adesea, lemnul a noastră spinare în două ne-o desparte.

Noi ne lăsăm să cădem pe spate și uneori, lumea ne prinde și ne învăluie cu ale sale iubiri ațe-comori.

Noi ne lăsăm să cădem și tot noi ne prindem. Ne găsim printre străini, printre copaci și printre ramuri de firimituri-scânduri.

Noi din fărâmițările noastre de durere construim munți și poduri, și ne recâștigăm a noastră putere.

Noi nu renunțăm la iubire și nu renunțăm la durere.

Noi tot pășim printre sticle și ne despărțim în sigle, dar a noastră mamă rămâne femeia ce din dragoste descinde.

Noi moldoveni suntem: și-n port, și-n sânge, și-n inimă, și-n minte.

Cu toții inimi ce și-au pierdut ale lor coaste și au început acvariu în jurul lor să îl construiască cu doine și cu moarte.

Noi din doine cântăm și noi în doine ne pogorâm, noi inima noastră o servim pe tavă și pe copite. 

Noi din râuri tot țesem ale noastre merinde.

Râuri de iubire și râuri de foc, râuri de putere și râuri ce se multiplică dintr-un singur strop.

Râuri de oameni ce veștejiți apun, râuri de planuri pe ale căror parbrize ale noastre raze apun. 

Stropi ce își înființează alor căsuță pe picături de ploaie ce se tot dă în a leagănului huță.

Într-un târziu, și picioarele i se vor urca până la cer, vor atinge întunericul și vor întoarce bolta cu stelele printre ale tălpilor miel.