Plantez pe ogoare cu sângele-mi ce trăsare. Plantez pe ogoare fir de fir de iarbă răsărită între apus și mare. Iau semințele-mi din suflet și încerc să le arunc tare în aer, poate ajung mai sus decât mine, poate se prind cu ghearele-mi de soare.

Încerc să îmi arunc ființa peste poduri de flori, văzduhul prinde în lumină tot ce nu curge în noroi.

Văzduhul ia din mine viața și o suprapune peste a pământului suprafața. Văzduhul șterge din amintiri și vise, lasă în urmă doar un suflet semi-sfânt și semi-păgân țesut din ale gândurilor ițe. Văzduhul ia din mine duhul și îl lasă să plutească peste izvoare, câmpii și țesuturi, ecou de cântare și ecou de duhuri.

Lume construită din țesuturi ce se încrucișează, funcționăm ca un organism cu arme în loc de aripi ca păvază. Ne protejăm de toți și de toate, suntem niște răniți învălătuciți în durere dezbrăcată de orice urmă de moarte. Luăm durerea noastră și ne învelim cu ea, construim ziduri de lanțuri de catifea.

Lanțuri ce ne leagă cu grumazul de pământ, cerul tot ce așteaptă e privirea noastră ce dansează cu stelele într-un dulce cânt. Cerul tot ce are nevoie e oameni cu aripi și nu oameni-decoruri. Cerul tot ce cere de la noi e să ne uităm înspre el și strângem mâna tare asupra venelor țâșnind cu puroi de fier.

Ții mâna deasupra vasului de răni vulcan și îți îndrepți privirea spre o fântână de lumini ce încontinuu curge dinspre soare înspre al tău suflet-titan. Ții mâna deasupra puroiului de fier și îți arunci sufletul dezbrăcat într-o ploaie de miel. 

Semințele în cer se opresc pentru o clipă, iau lumina și o sugrumă într-o firimitură de curaj și de acvariu-frică. Plouă cu suflete de sticlă.