Plante care cresc printre mărăcini și destupă tulpini, plante a căror sevă curge pe rug și curge pe țeavă de plevă, plante care se urcă prin dedesubturile mele și desfac oțel și miere. Miere care curge prin uscăturile ființei mele, miere care mi se implantează pe subt timpane și îmi sărută încetișor gâtul cald și moale, miere care se transformă în cercei de pus la urechi și cercei de ascuns în curechi pe subt țoale.

Durere înțepătoare, durere de spini ce mă doare în platanii ființei mele de odoare. Durere ce scade cu fiecare clipă care trece, durere ce se răsfiră până trece de rochii, straturi și pete, de plete.

Durere că nu mă vezi, durere că nu mă vede, durere că nu mă îmbrățișezi, durere să mi te deschid și să îmi dai sabii în loc de calde mâini pe streșini. Durere că privirea ta nu se uită la mine prin mine, doar dincolo de un om ce se minte pe sine.

Cu toții ne mințim, cu toții ajungem în puncte când transformăm iarba în țepi de cusut fir. Cu toții credem că sentimentele sunt adevărate: durerea și adevărul sunt unicele ce ne scriu a noastră carte.

Ne presar cu fire de urzică ce pătrunde tare până în plămâni, până aproape de inimă, până exact în punctul dintre ai mei sâni.

Durere care haosul îl preface în groapă și templul îl transformă în clapă.

Durere adâncă, durere ce primește denumirea de sfântă, durere ce descântă.

Descântă leagăne și descântă ființe, fuge prizonier printre sentințe. 

Durere când te vezi cu sufletul și nu cu ochii, durere ce apune printre cojoace de înghețate drochii.

Dar ca căldura și ca funestul, durerea se așază la răscrucea dintre Sud, Nord, Vest și Est.

Între Vestul tău și Estul meu se așază un nimb de culori-defileu. Între Vestul tău și Estul meu mă preschimb în floare de mii de ori pe șemineu. Mă așez tare subt stele și-ncep să cânt odorurilor mele, mă așez tare subt stele și încep să dansez Dumnezeu cu ele.

Să cânt și să le zic cât de multe picături de ploaie cad printre axele mele de picioare goale, picioare ce pășesc pe iarbă și se strecoară printre metale, picioare ce calcă prin spini și iubesc și durerea, și tunetele, și fulgerele, și peste sânge a ta încolțită din mucegai de suflet sare.

Un colț de mucegai mult prea devreme dospit, aluat ce respiră cu azot și uită al oxigenului tic.

Instrument care răsună într-un nucleu de fir de strună.

Nucleu de celulă ce se strecoară și începe să curgă în zori prin noapte și prin cu sânge amestecată soare.

Mă las să cad pe ale țărnei țoale.