Subconștientul meu mă învălătucește în plete cârlionțate și se rotește, subconștientul meu construiește lumi în care nu vreau să pășesc și mă poartă pe aripi alor căror umbre în soare strălucesc. Subconștientul meu perindă și se perindă, iese din fiecare colț de tindă, înlătură mizeria găsită în adânc de oglindă.

Oglindă ce se tot holbează la mine înapoi și mă sperie, oglindă ale cărei puteri și ochi mă aruncă-n vedenie, oglindă-amintire și oglindă-despărțire, fir de apă din care curge vie.

Nicicând nu voi ajunge cu adevărat la înțelesul, ce este apa vie, și care îi e purcesul?

Tot umblu în această viață călcându-mi pe urme, tot sap amintirile și plonjez într-un viitor de scrume. Tot încerc să mă înțeleg în același timp când creez, tot ce ajung să fac e să eșuez.

Eșuez în a trăi și a analiza în același timp, eșuez în a mă îmbrăca cu al subconștientului meu gînd. Întorcând pagini din trecut, el mi se așază direct în sufletul meu rupt. Nicicând nu am destul timp pentru a citi și înțelege ce este această dirijatoare de a mea viață lege. 

Un sentiment de vomă mi se așază-n comă când dau la lumină tot ce printre pagini murmură a splină. Cuvintele din pagini ies și-ncep să-mi construiască castele, să mă închidă într-o închisoare de gînduri, suflete și amintiri de ele. 

O amintire toată sunt eu, în fiecare moment, mă preschimb în praf cosmic de inel. 

Inel făurit din inimi și din sânge, inel care leagă într-un cerc ale mele prestingeri. Prestingeri, atingeri, puroi și noroi, trăiesc într-o lume la încrucișarea dintre amintiri, visuri și nori. Prezentul îmi scapă lăsând pe ale mele arii a cernelei pată. 

Inel de lanțuri de inimi sub formă de neuroni, dendrite de lumină ce fug cu săruturi de astre și gînduri de pomi. Inel ce prinde-n una o întreagă lume, inel ce decade din ale lacrimilor mele dune. 

Dune de nisip bătute de vânt, lacrimile mele din boltă curg în crâng. Crâng de imagini, sunete și lumi, crâng de dinăuntrul tău, de printre păgâni și huni.