Cel mai pur sentiment care vreodată a putut exista, lună ieșită cioplită din ochi de copil boltită. Ochi sinceri și ochi inocenți, ochi ce străluce ca o lună pe poteci. Din ochii copiilor a ieșit un întreg univers. Ei hrănesc cu pielea lor gingașă sufletul nostru ce duce împreună spre un purces. Noi îi ținem în brațe și ei ne țin sufletul înapoi, ni-l îmbrățișează șuvoi.

De n-am uita că întreg universul ne tratează și pe noi ca și pe copii, am ști de dinăuntru pe ce pașă de pământ să pășim și cum să rămânem liberi, fericiți și vii.

Te uiți la un om în ochi și vezi totul, vezi un întreg univers, un univers care îl susține și îi dă aripi spre al său purces.

Te uiți la un om în ochi și vezi adânc și profund un copil, copil dezbrăcat de orice lacăt, copil descătușat, copil ce iubește și îmbrățișează iubirea, copil ce deznoadă firea.

Copiii noștri care ies din noi cu ochii lor dragi și ochii lor moi, copiii noștri care ies din făș, copiii acestui univers.

Se joacă cu petalele căzute din stele, își înmoaie degetele prin râuri-izvorele, sărută cu obrăjorii lor fiecare fir de suflet și fiecare fir de om din stele.

Cum ar fi o lume plină de copii crescuți pe brune? Cum ar fi o lume plină de iubire, plină de îmbrățișări și de copii sinceri, o mie? Cum ar fi o lume cu copii înfloriți în glie?

Cântece de leagăn, inimi ce-mi preleagă,

Dor de mioriță, miel e la portiță.

Mielușel de om, suntem toți în somn.

Doar dormim acuma, doar ne ștergem bruma.

|

De am trezi ochii, am vedea cum stropii

Dintr-un cer cărunt pe suflet ne prunc.

|

Stropi dintr-un pământ,

Verde-albastru sfânt,

Stropi de ghiocel ce-ți răsar în plete zer.

|

Stropi de Dumnezeu, stropi de suflețel,

Copilaș ești tu, copilaș sunt eu.

|

Clopot-clopoțel, ce s’așază-n cer.

Duh de spirit bun, inocent tăciun.

|

Duh de copiliță ce-mbrățișează un întreg pământ cu iță.

Fir de lăcrămioară, tu haide, răsară. 

Răsari azi și mâine, cânți dintr-a ta fire.

|

Cânți din pori și vene, cânți de prin poiene.

Se-aude-n mușchi, se dezbracă-n cuști,

Cerne pe pereți și dezbracă pleți. 

|

Poduri de flori, poduri de nurori,

Poduri de copii ce se joacă-n glii.

|

Umanitatea toată se cerne presărată în jocul în care am fost mințiți că din copii an de an vă slutiți.

Din copii, an de an copii rămâneți, copii v-ați născut, copii universul vă ține.

Vă dă apă pură, lină și curată, vă dă fragi de mure ieșite din talpă, vă dă o pădure de lemne, de pietre, de lume. Vă dă un pământ unde să vă așezați al vostru cânt și ale voastre urme.

Doar cântă, copile, nu uita, nu te prefă în slută fire.

Doar cântă, copile, ce ți-a pregătit Dumnezeu haină o mie.

Doar lasă, doar uită tot ce ți s-a spus, doar deschide ochii, întinde mâna și ia ce cade de sus.

Ești într-o pădure, tu și al tău mire. Ce mai ai nevoie? Ai un întreg pământ, o întreagă glie.

Nu te lăsa pierdut, nu te lăsa dus, nu te lăsa prefăcut. Stelele te-așteaptă și pământul se frământă dulce sub a ta talpă.

Căci din moși-strămoși, piciorul tău ține minte atingerea țărnei frământate cu oși. Căci din moși-strămoși, vii-n această lume și ții minte în adânc de suflet cum se simte Paradisul pierdut pe o promisiune de ruine. Căci din moși-strămoși ți s-a luat glia, ți s-a pus pată pe gură și pe ochi și ți s-a șters amintirea. 

Ai uitat cum se simte fericirea, ai uitat iubirea, ai uitat a ta umană firea.

Căci ești om de sus până jos, din lumină până în tenebros, căci ești om cusut os cu os, hrănit din mure din colos, cu sufletul tău ce se îndreaptă spre o hrană cu frumusețe și artă. 

Mănânci lumină și bei frumusețe, te învelești cu pătura unui întuneric-noapte ce trece. Celulele din tine își amintesc de Dumnezeul ce te-a făcut din lut pătură de iubire vie. 

Ești pătură de iubire și iubirea cade prin tine, îți leagă venele, și sângele, și te îndoaie înspre nemurire. 

Copil de glie, copil cu inima sa vie.