Sticle, sticle care se aud ciopârțite, sticle care și-au pierdut culoarea și și-au pierdut al lor sânge. Sticle care caută lumânare care le stinge. O lumânare căzută dintr-o coroană de spini, o lumânare cu lauri de printre păgâni, o lumânare – prunc printre crini.

Sticle care caută ceara precum un corp și-ar căuta lichidul pierdut printre valuri și sare. Sticle care se încolăcesc, încep a vorbi, încep să uite înțelesul cuvântului muțesc. Sticle din care trăiesc.

Ajunse în stomacul meu, încep să îmi deșire pielea și să se apropie de inimă. Pericolul a intrat din spate, ca o săgeată aprinsă de amintire. O săgeată ce străpunge și amenință inima de pe dinăuntru, de lângă dreapta ei, de acolo de unde se frământă pruncul. O săgeată care trece prin suflet și îl transformă în sticlă, o săgeată ce strigă.

Strigătul ei ajunge dincolo de cealaltă lume, cheamă în ajutor brazi și mume, cheamă în ajutor fiecare înger cu aripile-i sparte să încerce să pună la loc a sufletului hărăzită moarte. Strigătul ei desparte în struguri și în poame atâția oameni. Oamenii încep a plânge, încep a boci, încep a sângera cu pistoale din sine ce le ies pe rotiri.

Ne prindem într-o horă ce începe să samene c-o doină și încet îngânăm cântecul dinspre care ne plecăm. Încet îngânăm păstorii, încet punem mugurii să cheme cocorii.

Cocorii chemați sunt surprinși de al nostru strigăt, pleacă tiptil și șoptesc timpul.

Timpul ce ne stă în mâini și în creieri, timpul nostru de spirite-cutremur.

Cutremur de sticlă-lichid de tihnă, cutremur de suflet ce-n pradă abdică.

– Vânător de ochi de sticlă, dă-mi o bucățică.