Într-atât de injust, într-atât de sârmă ruptă de un crematoriu ce curge din jos înspre sus, într-atât de corupt, într-atât de ascuns. O societate într-atât de ipocrită, care prezintă trofee Uniunii Europene clipă de clipă, însă îngroapă banii în morminte cu lopeți obținuți pe rinită. Boală ce prinde cu minciunile ei fiecare glas, boală ce strigă afară fiecare suflet în impas, boală ce închide, boală ce limitează, boală ce minte: verde în față. Există o disproporționalitate între ceea ce prezentăm la oficialii europeni și ceea ce suntem, turbați de bușteni. Suntem niște copaci tăiați alandala, nici măcar fierestrăul nu trece peste a sa smoala. Mințim și mințim, și ne adâncim într-atât de adânc, încât pierdem minciuna și pierdem urma de ce e sfânt.

Dumnezeul nostru nu are aripi, doar lanțuri și smoală. Dumnezeul nostru nu are ucenici, el fumegă cu înjosiri, bârfe și din ochi ieșiți sârnici. Dumnezeul nostru se ceartă la televiziune și impune principii de ars suflete pure afară pe tăciune. Dumnezeul nostru nu poartă adevărul. Dumnezeul nostru e ceea ce hulește răul.

Ce e rău, nu e bine. Ce e rău, închidem. Dar ce e rău? Și ce închidem? 

Nebunia e un rău ieșit din a noastră minte? Nebunii în timpul lui Brejnev cine erau? Nu minți limpezi și glasuri sfinte ce îndrăzneau? De ce îngropăm a noastră ură în al nostru părinte?

De ce împungem cu sticlă de cuvinte și de ce izolăm? De ce în școli ne batem joc de copiii ce nu își strică inocența, ce păstrează ceva picură de voință? De ce îngropăm propriii genii? De ce punem în fruntea țării hiene? De ce suntem niște mincinoși? De ce gura ne umblă acolo unde se sparge un os? 

De ce doare suferința până în tenebros? De ce construim din “țara noastră – gură de rai “ iad pe pământ, de care fugim pe pintene de cai? De ce ne sinucidem propriul trai? De ce lăsăm alegerea noastră să cadă în mâinile altora? De ce suntem victime? De ce întotdeauna luăm această poziție? De ce tot ce ne lipsește e din nou un călău ce să ne fure al nostru pește?

De ce nu vedem cum acțiunile proprii ne aduc în pământ, la margine de gura popii? De ce nu vedem cum ne sinucidem copiii prin a le inocula ideea că ei sunt martirii? De ce facem copii ca să ne aducă o cană de apă la bătrânețe? De ce nu îi lăsăm liberi, știind că noi am fost cei ce au zis da vieții? De ce nu luăm o decizie cu toată puterea noastră? De ce ne îndoim și dăm vina pe apa prea albastră? De ce întotdeauna alții trebuie să fie vinovați? De ce lăsăm injustiția să treacă nevăzută și să zicem “ Așa a fost să fie, lăsați.” ? De am vedea restul popoarelor cum se revoltă, am ști că noi suntem cei ce ne punem a tragediei deasupra noastră capotă. 

Jucăm victima perfectă pentru un călău, tot ce așteptăm e să fim supuși ca din nou sângele să îndoape al Bâcului pârău.

Suntem responsabili. Suntem puternici. Suntem dornici. Suntem copii lucernici. Avem pământ. Avem cap. Avem idei. Avem suflet curat. Avem alegere. Avem vot. Avem mame, bunici și al amintirii potop. Avem istorie. Avem democrație. Avem tragedie. Avem posibilitatea de a ne revolta și a transforma fiecare rană în propulsor de veșnicie. Avem în noi cusută o perenă ie. Avem mai mult decât spunem și decât se știe.