Ca într-o enclavă a unei lumi arhaice plină de suferință și dramă, Moldova a poposit la periferia dintre lumi-lamă. Lumi care văd pe dinăuntru și pe dinafară, lumi ce se nasc una din alta, lumi care perindă soarta și o destramă.

Moldova produce pui de om de ramă. Moldova produce copii ieșiți din fașă de aramă. Ea îi aruncă cu sufletele lor ca turte încă nedospite în viață și în somn, și le propune formule de produs ori dinamite, ori om. Ea oferă egală oportunitate pentru viață și pentru moarte.

Îți dă alegerea clară și conștientă: ce faci? Apui sau răsari într-o imitație-joc de colaci?

Ce faci: rămâi sau pleci?

Ajuți sau renegi?

Iubești sau te legi?

Seceri sau prelegi?

Te-arunci sau te-neci?

Ucizi sau te izolezi?

Te salvezi sau martirizezi?

Ce faci?

Unde te duc ai tăi pași?

Pășești pe dalele alor tăi urmași?

Sau pedale de marionete poștași?

Ce faci?

Cine ești?

Ce dorești?

Ce noaptea visezi?

De ce nu zâmbești?

De ce capul tău pe stradă caută monede în asfalt și petardă?

De ce trupul îți este încovoiat și din spate duci acoperișuri de morți numai purtat?

De ce judeci? De ce separi? De ce critici? De ce zici că știi mai bine și că vrei să cari?

De ce ești o căruță? Cine ți-a implantat jocul de a fi roată ce umblă desculță?

De unde această necesitate ce pe nimeni nu cruță?

De ce nu citești?

De ce nu zâmbești?

De ce nu clădești?

De ce nu iubești?

De ce cu piciorul roua abia căzută-n iarbă nu topești?

De ce faci viața să fie atât de grea când tot ce ai nevoie e dragoste în casa ta? De ce ai nevoie de porți și de garduri? De ce zici că-l porți pe Dumnezeu, când de fapt porți numai farduri și falduri? De ce nu ai curaj? De ce te crezi laș? Cine ți-a zis că ești un nimic, cine ți-a zis că nu porți în suflet atât de mult stih? Cine ți-a zis că nu ești o piesă de artă, că lacrimile nu-ți sunt sculptate din piatră? Cine ți-a zis că ridurile tale nu sunt frământări de aluat și de mare? Cine ți-a zis că ești un nimic și că nu ai în mâini nici putere, nici căldură, nici frig? Cine ți-a zis că brațele tale nu pot fi împletitură de dragoste pentru un copil pe care îl doare?

Cine te-a mințit și ți-a zis că ești în închisoare? Dar închisoarea ta demult s-a spart. Nu vezi unde ești? Ești liber, strămoșii ți-au obținut acest drept și rupere de păcat. Ești liber să faci tot ce vrei, să pleci unde ai dori, să iubești, să vorbești, să te deschizi, să alegi. Să zici adevărul tare și sus, să îți asculți conștiința ca un Dumnezeu în corpul tău apus!

Cine ți-a zis că Dumnezeu e găsit numai în biserică, că nu te-ai născut cu el sub coastă, în inimă, în țipăt și în tenebru? Cine ți-a zis că Dumnezeu e numai lumină, și că întunericul din tine nu e divin și nu e leagăn de viață și de rimă? Cine ți-a zis că ești doar un om, că nu ai aripi, că te supui, că taci, că asculți, că uiți că ești așchie din sfânt pom?

Nu uita! De ce uiți? De ce uiți de unde vii, de cine ești, de cine alegi să rămâi? De ce uiți de stelele din noapte și de poveștile spuse de părinți noaptea în șoapte?

De ce taci? De ce taci în piață și pe străzi, când vezi injustiție, de ce nu protestezi? De ce molcom accepți? De ce lași timpul să rezolve? De ce nu-ți iai în mână soarta și nu transformi viața în artă?

De ce trebuie să fie despre divorțuri și bani? 

De ce nu sunt flori în inima ta? Doar ți se scutură ai tăi ani.

De ce trebuie să fie despre invidie și înjosire?

De ce nu iubești vecinul, dușmanul și copilul?

De ce împingi copiii în troleibuz?

De ce te comporți ca un crud obuz?

Războiul aici încă nu a ajuns. E în mâinile tale ce armă alegi să pui la uz.

Întunericul tău nu e sursă de sinucidere. E sursă de țipăt, de nebunie și de revoltă în fiecare celulă din a ta fire. Întunericul pe care atâta încerci să îl astupi îți coase soarta de scâncete și de timp pierdut pe ceva ce nu ai fi vrut. Întunericul tău are nevoie să iasă la lumină, să se adape din ploaie, tunete, melodie și rouă deplină. Întunericul tău e sursă de întrebări și sursă de conștiință, în tine se ascunde a universului divină ființă.

Nu mai tăcea.

Nu te mai tăia.

Nu mai ascunde,

Nu mai lăsa.

Ia în mâini florile, și ploaia, și astra, și timpul, și viața. Că e a TA.