Durere, durere care se scurge pe a mea inimă, durere ce se așază pe pericardul inimii mele și dedesubtul sânului meu stâng în moleculă de in, de cânepă și fân. Lume care mișună în jurul pericardului alui meu cord, lume ce se frânge și plânge de mizerie așezată pe rod.

Port cu mine amintirile ce au prins duh și au traversat sângele din mine. Port în mine tristețe și lacrimi, lăcrămioare prelinse într-un dans de pleoape. Lăcrămioare ce împresoară a mea inimă ca un bandaj, lăcrămioare ce închid răni deschise ca irisul în faș. Iris în faș și în cârpe de făt născut, irisul inimii mele rupt și tăcut. Voce ce strigă, voce ce murmură, voce ce cântă și universul îl scutură.

Vocea inimii mele care dăinuiește printr-o furtunatică tăcere, vocea inimii mele rupte în nouă, cât cerul plouat și întunericul ce plouă. Inimă ce a explodat în mii de bucățele, lava sufletelor de mielușele, inimă ce se caută printre rămășițe, inimă ce evadează de fiecare dintre aceste omenești sentințe.

Omenești, și din această cauză, iluzorii și înșelătoare, omenești și deci, apuse din ocean în mare. Un ocean inversat care se scaldă în globule roșii de cer placă și cer ac-aer.

Țes un cer cu acul și cu andreaua, cer și cos cu inima-mi perdeaua, perdea ce cade și apune peste secole, perdea ce scrie, și țipă, și arde, și perinde și nu se trece. Întuneric ce protejează lumină, întuneric care nu se știe pe sine, întuneric care se lărgește și traumatizează fire.

Traume umane. Traume ale universului. Universul se naște traumat și el. Canalul de ieșire prea mic îl transformă în corp celest și hău. Canalul său de relativitate se încovoaie ca o bandă suprapusă pe sinapse. Tragi elasticul și el revine cu putere de nemăsurat, adâncești inima și sângele ei se suprapune perimat. Sângele ei se adună în juru-i și formează câmp magnetic de strămoși și tuneluri aranjate pe tururi.

Totul urmează o anumită structură. Logica și scheletul ne duce în a începutului gură. Șoptește prin mine iarba și copacul, eu scriu urmând inelul său și vracul. Eu scriu adâncind cu fiecare pas imaginile până în detalie de glas. Eu scriu și dau potență cuvintelor mele, încep să se alinieze într-un șir de câmpii serene. Pământ ce se încovoaie printre ere, pământ ce poartă în sine lumină și fiere. Pământ ce există, pământ ce persistă, pământ ce prin unde trage de al meu suflet și îl impregnează în batistă.

Sufletu-mi îmi e batistă suflată într-o bucată de pământ, haos denivelat cu structură de lacrimă-pleoapă curgând. 

O inimă de lăcrămioare, o inimă de furnici ce acoperă balauri, o inimă cu iubire și minotauri.

Iubirea pusă în labirint e transformată în minotaur: himeră a ceva ce era presupus să fie sfânt. Iubirea pământului persistă chiar și în deformările percepute de ochi: forma scheletului nu vorbește nimic despre al sufletului deochi.

Sufletul poate fi deoacheat chiar și nemișcat: sulițele îi vin în venele sale de sânge de-abia detonat.

Detunătură de inimă și detunătură de corp, se aude într-o pajiște cerb așezat pe strop. 

Apune într-o tristețe a sentimentului o lume de câini turbați printre riduri și sceptruri.

Ridurile se amestecă în alor făclie, încep să ardă frunți de oameni cu lumânări de petale și iubire. Începe să ardă un foc apus odată, foc de lumină prelins din izvor de munte în izvor de fată. 

Inocența trebuie protejată.