Deget peste deget se împresoară, deget peste deget peste aripă peste aripă, sunet peste sunet, acord de atingeri ce se suprapune. Se construiește cărămidă peste cărămidă, se sudează, lutul din buze îmi curge și bolțile se luminează.

Stropi ce cad de culoare, stropi ce poartă în sine amintirea și istoria unei mare. Stropi prin transparența cărora poți vedea întreg timpul, noțiune deșartă ce curge prin gropițe de pe obrajii unui copil ale cărui sudori curg pe ritmul. 

Ritmul impus de timp și de strop, ritmul impus de peregrinarea aceleeași molecule de potop. Moleculă ce ține minte al său comportament, moleculă ce poartă în sine condiționarea de a deveni mausoleu-piept.

Un mausoleu ce rimează, un mausoleu ce are nevoie de partiții pe care ale sale celule se fixează, mausoleu subt care mă ascund, mausoleu înăuntrul căruia sunt îngropată până la dedesubt.

Legile lumii îmi ies din tăciune, fierb în soba mausoleului ale universului urme. Pun lemn peste lemn, așchie peste așchie, frumusețea se-aude la fel în fiecare din talaze.

Frumusețea ritmului degetelor mele, trasă nichel prin șuierături de apusă miere, frumusețea ritmului gîndurilor ce îmi destramă al meu spațiu, desfac plămâni plini de puroi și de oase. Dau într-o parte orice învelitură și lasă să se prelingă din adâncuri ură.

Întunericul nu e perceput ca întuneric în univers, universul luptă pentru a sa expansiune de conștiință și pe câmpuri, și în glas, și în țipăt, și în fiecare gest. El se lărgește și ne ia și pe noi cu sine, o călătorie dinspre adânc de mausoleu înspre nemurire.

O nemurire a spiritului, a spiritului ce din Biblie până la noi descinde, o nemurire a vasului care ne poartă până se stinge. Biblia metamorfozează știința antică în știință divină, transformă în labirint și obscuritate ceea ce era bine știut de o inteligență tăcută și puerilă. 

Frumusețea are un grad de subiectivitate și obiectivitate în același timp. 

Ochii de copil, globuri ce ascultă frumusețea de lumină, binecuvântare și bliss.

Ochi de copil care văd ce dintotdeauna a fost acolo: văd legătura, văd inima, văd limpede printre ale tale toporuri, ochi de copil ce dansează împreună cu lumina.

Lumina prin fotoni le intră în ochi și în iris, lumina din univers e absorbită de al lor abis, abis care freamătă pe dinăuntru de povești și de iubire, abis care leagă creierul-univers de creierul dinafară de câmpie. Micro-universul din noi, din adâncuri și puroi, repetă șablonul universului global. Întuneric și lumină, neuroni ce mărșăluiesc fictiv printr-o stână.

Neuroni-stele, neuroni legați de ale irisului fire de electroni în pori, neuroni ai astrelor-surori.

Lutul se prelinge printre atâtea tinde, lutul leagă nucleotide, lutul din buze mi se perinde, lutul mă aprinde și scinde, lutul mă aruncă printre ale mausoleului rămășițe de ființe.

Mausoleu la a cărui cuptor mă muncesc, mausoleu spărtură de lumină din raze venite din Vest. 

Lumină precoce sub a cărei minte eu zidesc.

Cuvintele se-aseamănă-n construcție cu ale copacilor inele și copacilor proces.

Oamenii creează în fiecare zi, leagă și țes cu a lor limbă cuvinte de firi, se duc dincolo de o treaptă, pun în aplicare gîndul și a sa soartă.

Gîndul prinde la noi în guri putere și sunet, devine unde sonore cu acțiune în a universului urme și dune. Glasul gîndului nostru se aude până dincolo de margini și dincolo de a noastră lume. Puterea rezonanței pe care ne-o dă aprinde chibrite de pași de gînduri și dâre de frânturi de aripi și plânsuri.