Între lumea în care mă uit în ochii tăi și lumea în care văd prin ei, prin creier, prin trecut, prin distrugeri de inimi de tei, stă un acoperiș de lumină care mă face din mioriță stână.

Religare, prin religii să legi lumile, care sunt separate într-adevăr, ochii mei văd printre dune de cer. Cerul și norii, sorii și vaporii, iluzii cărora le atribuim un nume.

Ceață, ceață prin care văd istoria și viitorul, ceață, ceață prin care mă holbez într-un abis și îi calculez colțurile și ai săi stropi, ceață prin care disting esența și non-esența, care e haosul și care e structura-demența. Ceață prin care mă pierd și mă găsesc, ceață pe care sprijin, care e la măduva oaselor mele așezate într-un șes. Ceață prin care văd nașterea, străbunii și moartea oamenilor, ceață care prezice coroane.

Mă concentrez pe un punct și intru într-o hipnoză de timp. Intru într-un adânc atât de profund, încât mă spăl peste cap cu un univers, c-un altul și c-un stup. Mă spăl cu lumi, mă spăl cu profunzime, văd de dincolo, prin tine, prin ochi, prin nemurire. Orice conștiință îmi lipsește de propria rușine.