Centru de sferă care arde, glob care crește în intensitate, iar viteza sa amestecă materia din care e făcut cu culori: atât de multe culori încât bobul de mazăre care trăiește în pântecele său explodează ca o perlă și formează canion de hău.

Un hău în care îți arunci gîndurile, un hău care vibrează de ecoul a tot ce ai aruncat în el și s-a spart în fărâme de picior de vază, un hău al cărui ochi te vânează.

Vânătorul care te paște sunt propriii tăi ochi, propriii tăi ochi aruncați în ai puterii stropi. Stropi de sferă care se încolăcește pe pași, stropi de cerneală ce mișună și de care de păr te tragi.

Părul tău se rotește în aripi de lavă, lava prinde contur și corpu-ți înfășoară. Lava din care îți construiești peștera din juru-ți, lava cu care izbucnești și arunci strune.

Strune de vioară aruncate ca sămânțele de secară într-o celulă de închisoare ce mișună a moară.

Deschizând ochii și pleoapele, te trezești înconjurat de trepte-muzică, trepte-note, ce ard ca lava în torțe oblice pe parte.

Torțele îți țes propria ta pânză, începi să rugumi iarba din strune de ființă. Strune de vioară ce cântă la a sufletului fiară, strune de vioară ce îți iau cerebelul și îl transformă în comoară.

Cerebel pierdut la nivel de embrion, cerebel din care purcezi și din care memoriile ți se preling în somn. Cerebel care visează, cerebel ce țese iluzii și creează rază.

Razele din capul nostru țes pânză, logica devine întinsă, murmurele devin plombate în fier, strop de puroi și strop de fier. 

Bat potcoave la o margine de lume, bat potcoave și le prefac în strune. Dau suflu metalului și îl trimit departe, să prindă viață din lut ce se încinge înspre moarte. 

Culori de sferă și culori de strună, culori de abis pogorât într-o spumă. Spumă de câine convulsat de turbare, spumă de copil ce se rotește înnebunit și emană sânge-lavă pe nare.

Spumă care încet începe a se cicatriza și formează gratii de salivă și de turbat. Gratiile de metal poartă în sine ADN-ul de spumă, amprenta sigură a prizonierului tăvălit în ale sale convulsii urme.

Lumina îi înfășoară ființa, lumină roșie, lumină destinsă. Lumină care bate ritmat ca o tobă pulsarea vieții prin vâne, lumină care e sângele de dinăuntru transformat în propria sa pâine.

Închis în bucăți de fier din propria sa salivă încrustate, mănâncă pâinea-și pe ale sale palme roșii de lumină fabricată din arte. Explozia de celule care își creează propria bulă, explozia de celule care se mint de propria lor ură, explozie de nucleotide care cred că sunt indivizi, explozie de lumină ce eronat a greșit ai săi ex-patriți.

Mănâncă pâine din vână și se dă cu capul de pereții propriei salive-frână. Visează sferă roșie a cărei mișcări concentrice desfac presiunea dintre culoare și esență.

Sferă roșie care gândește de una proprie, sferă care se-amestecă și arde în sincopă, sferă de gînd-lumină ce s-a pogorât în forum de copcă.