Atât de multe gînduri, atât de multe urcioare, atât de multe căni cu spărturi dinspre picioare. Lăcrămioare curg ca ielele pe rug, lăcrămioare curg și laptele mi-l curg. Albul lor se amestecă în căni și începe să sângereze din răni: răni îndoiate, răni perimate, răni de petale înfruptate departe.

Un orizont care apune și lasă să se întrevadă doar parte, un orizont ce rulează pâine de pe Pământ până pe Marte. Raze de ființe ce încercuiesc soarte și soarte. Soarte ce sunt legate cu alor pedală, soartă ce cântă într-un sunet de smoală. 

Smoala pe care o avem acum pe Pământ se încheagă, lasă loc de lumină prin negrul ei cicatrizat să devină coajă. Coajă din amintiri, coajă de timp și de firi, coajă de prunci și cotiri. Coajă ce se încrucișează cu ale subconștientului rotiri, fluturi ce se-amestecă din priviri.

Atât de multe fulgere am în minte, atât de multe idei care îmi curg și îmi devin părinte, atât de multe topoare ce mă păzesc cu pajură și cu tămâie descântec. 

Căldură, căldură, căldură în piept, în horă, în dans, în stupoare de albine ce urcă și tună. Tună de foi, tună de lumină, tună de entuziasm roșu și sânge ce se frământă în pâine. Gîndurile mele ajung până la ocean, îl încorporează într-o mantie și cântă cu pandișpan.

Pandișpan de aur, pandișpan de argint, rochie cu a sa cusătură care mă îmbracă în cânt. Pandișpan de doină, pandișpan de taină, universul mă ia și mă îmbracă în ale prințeselor haine.

Haine ce se ating de pielea-mi și freamătă, haine ce mă îmbracă cu iubire și soprane, haine ce îmi dezleagă sufletul până tămâia prinde luci în zare.