“ Angels – Yonder Dale, Melodie oferită de Epidemic Sound ”

Prin timpane mi se desface, prin organe îmi pătrunde, prin ochi îmi înconjoară, imagini provenite dintr-o altă scară. Creierul meu e geniu în a crea iluzii, suntem toți creiere cu grad de universitate care se asamblează pe acest pământ și încep a scrie o comună carte din rămășițe de infuzii.

Nu înțeleg și nici nu știu dacă caut să o fac, să știu de unde vine ceea ce scriu și cum printr-o intuiție animalică, reușesc să mă desfac. Intuiție animalică ce se dezbracă în cuvânt, intuiție ce are un unic scop: să mă metamorfoze în cânt, ori o fi fost sfânt?

Cântecul și biserica merg împreună mână la mână, cântecul și rugăciunea dezvăluie o eră păgână. Cântecul și credința, de unde ne provine sentința? 

Când te rogi, ești nevoit să te cobori în genunchi, să te cobori mai aproape de ai tăi rărunchi. Când te rogi, devii mai puțin înalt, mâinile lângă inimă și capul plecat.

Când te rogi, genunchii ating țărna, iar tălpile îți devin reci și își dezvăluie sfera. Când te rogi, lumina cade din tine, axă-topor hexagonică de fire, stabilește perpendiculare geometrice cu o veșnicie. Când te rogi, atomii tăi își întorc coada spre pământ, corpul tău devine punte între boltă și crâng.

Ca un soldățel de plumb aruncat într-o pictură de pe un perete crud, suntem născuți într-un peisaj ale cărui margini sunt definite de nuanțele verdelui dinspre copacii-rug.

Copacii se succed, îmbracă diferite haine ale luminii, copacii purced, merg ca oile într-o stână. Copacii țes covor de plagă și de os, covor verde și luminos. Copacii se așază ca vectorii unei matrici deasupra a tot ce e tenebros.

De ne-am putea detașa de corpu-ni și privi realitatea în ansamblu, linii paralele matematice trase la niveluri de desagă, am vedea din nucleul pământului până în adâncul păgânului, din organita de ribozom până în carne și dincolo de om. Am privi cu al nostru ochi mii de niveluri suprapuse într-un subconștient și negru foc. Flacăra focului arde prin umbre, flacăra focului unui subconștient de unde, corp de întuneric dezbrăcat ce fecunde.

Un foc ce vibrează, un foc ce creează, un foc cu conștiință de miraj-vază. Un foc ale cărui văpăi și flăcări urcă din adâncuri, urcă prin fături și prin crânguri. Un corp care fătează neîncetat, prin gură și prin cap îi ies capuri de stele îmbrăcate în mat. 

Un corp care plouă, un corp veșnic, un corp care nu se oprește, în care timpul trasează linii și încercuiește energia de cește, un corp care convulsează pe cer și ale cărui fragmente cad peste.

Un nimb care crește dinspre adânc înspre adânc, un nimb care leagă profunzimea de profund, negrul de negru, susurul de tenebru. Un nimb de flacără care trece și prin noi; ne păstrează însă jos, cu picioarele legate de puroi.

Adânc, într-atât de adânc încât tot ce auzi e cânt. Adânc, atât de adânc, încât te holbezi doar înspre un singur punct: din a peșterii crăpătură, te ții de firul de întuneric, cel mai întunecat punct, care luminează prin negrul său tăcând. În loc de un punct de lumină, alegi punct de întuneric și te încolăcești în juru-i ca o cobră încolăcindu-se în propriul cerc-sferă.

Om adânc, om făcut după asemănarea unui univers-crâng, om născut într-un peisaj de verde, albastru, negru și fărâm, om ce creează și analizează în același timp, om care vede întregul univers cu un ochi din care lacrimile îi ies plângând, om negru și holbat într-un punct care vede un singur timp.