“ Disheartening – Anna Landström, Hanna Ekström, Anna Dager; Melodie oferită de Epidemic Sound ”

Mă tragi de firele părului, mă tragi adânc, până firul se îndreaptă ca o coardă și încetează să mai vibreze, până pielea de sub el se înroșește de durere. Nu mă știi și nimeni nu mă știe. Nu mă știe nimeni pentru că nu au ce să cunoască. Nu sunt atomi cercetați sub o lupă, sunt un nimic închis într-o de oameni supă. Sunt om ca toți oamenii deprimprejur, sunt văitare de ulcer ce coase fiica unui nimănui. Sunt un nimic și un niciunde, sunt valuri ce devin încetișor unde. Sunt mâini ce scriu și trag fire de păr cărunte.

Scriu și nu știu cine sunt, nu știu cum îmi vin prin cap gîndurile mele pic-pic. Scriu și visul mă poartă departe, îmi transformă carnea și a ei temporară moarte. Mă transformă și în orice ocean mă aduce, mă îndrept tot mai sus și aproape de a vibrației năluce. Vibrez la înălțimea pe care mi-o dai, sunt o oglindă ce desparte iadul de rai. La rădăcinile unui copac mă adăpostesc și inima încerc să mi-o cresc. Încerc s-ating cu degetele-mi rădăcinile, unghiile mele întâlnesc în cale melci ce se urcă în noapte pe ale ramurilor șinele.

Sunt muzică. Dacă și ar fi să mă definesc, sunt note amestecate într-un amalgam de corp ceresc. Sunt note care se așază pe partiții și prin neuronii-mi creează imagini, creează lumi și m-aruncă să le scriu printre pagini cu ițe.

Sunt muzică și asta e tot ce sunt, vibrații de energie printre care mă pătrund. Sunt muzică ce valsează la percuție de vioară, creierul meu cântă, iar plâmânii îmi împing aerul pe dinafară. Sunt muzică care dansează cu propriii săi atomi, sunt cârlionți ce cern și devin om. Sunt cometă apusă în somn. Sunt un nimic, un nimic care vibrează și care răspunde la a simțurilor vază.

De îmi iai vederea, rămân doar cu pasul meu și urechea ce cere.

De îmi iai și auzul, revin la un stadiu de amfibian ce își coase propriul său fusul.

De îmi iai și durerea, devin piatră ce poate cu degetele să atingă a sa soartă.

De îmi tai și jupoi întreaga piele, mă preling într-o baltă de sânge amestecat cu miere.

De îmi iai toate simțurile și mi le dai prin sită, încerci să îmi dezgropi sufletul și-n plămâni nu găsești nimica.

De mi-aș închide nările, urechile și ochii, nu aș mai ști unde te afli și nici ce îmi șoptesc ai tăi copii. Nu aș mai ști nimica și nici nu aș mai crede, aș crede că astfel universul se purcede.

Ce e sufletul fără să simți, ce e prezența fără gust, sunet, imagine, atingere sau dinți?

Ce e sufletul pe care toți îl caută?

Mi-am pierdut sufletul, du-te și caută-l.