Nivelul de fericire care îmi tranzitează sângele cum ar fi o avalanșă uragan care urcă prin mine, nivelul de fericire care inundă ca un potop fiecare celulă din ale mele organe, nivelul de organ-uragan care face înconjor de Soare. Entuziasmul meu e într-atât de puternic încât înconjoară Luna de 3 ori, ajunge pe Jupiter, trece direct prin Soare, coboară în mare, urcă din nou, țâșnește înspre ecou și descinde în curaj-ou. Nivelul de sentiment care îmi proiectează spiritul și corpul spre un alt continent, nivelul de mândrie de cine sunt, îndrăgostirea de curaj și cântecul alui meu suflet cărunt răsună într-atât de tare, încât și plopii își întorc ramurile în văpaie. Se aruncă în flacără și așteaptă să fie prinși, așteaptă ale lor ramuri să fie din pământ cuprinși, să le fie îndoiată tristețea și melancolia, să le fie înspre cer întoarsă rădăcina și glia, să le fie transferată greutatea-furia. 

În sfârșit hemoglobina mea e de acord cu mine și umple exact 12 grame dintr-un decilitru-câmpie, mă trece jucăuș la frontieră de linie. În sfârșit vena mea pulsează, în sfârșit corpul meu se-aruncă din stea în păvază, în sfârșit îmi văd sângele curgând și prelingând cu tot ce are depus din corpul meu sunând.

Sângele meu purtător de suflet, sângele meu purtător de tihnă și răsuflet, sângele meu – parte din mine, sânge ce se descoperă din a sa prinsă folie. Sânge ce pulsează, sânge ce țâșnește, sânge ce scandează și-n spirit nu se trece, sângele meu care râurește, sângele meu care e de acord cu mine, sângele cu care vorbesc, care freamătă de răzbunare, și dragoste, și furie. Sângele meu care pe o axă a funcțiilor, face o curbă ce-ajunge pe un cer al frunților, sângele meu care nu se oprește, sângele meu cătător de viață și cătător de peșteri. Sângele meu diferit de al altora, sângele meu negru ce transformă soarta, sângele meu ce mă aruncă în a vieții harta.

O hartă marcată cu lacrimi și durere, o hartă ce îmi ia picăturile și le transformă în sânge-miere, o hartă ce o apuc cu coatele-mi și o torn înapoi în pieptu-mi, o hartă marcatoare de deșertu-mi. Hartă construită cu ale mele gînduri și ale mele palme, hartă ce ștampilează sângele-mi într-o epocă de păgâni duftiți cu haine, hartă-nor și hartă-cer, hartă ce transformă lumina în eter. 

Pierdută în propriul labirint și cânt, sângele-mi ce pulsează afară din vena-mi descânt.

Sângele meu care e de acord cu mine.

Fiecare parte din a mea fire răsună-ntr-o armonie de sânge-veșnicie.

Fiecare parte din al meu corp e decisă să țâșnească în sus, să ia întunericul din vene și să îl prefacă în strop-lux.

Sângele meu e negru și nu e roșu. Sângele meu e întuneric ascuns în osu-mi, sângele meu e haos ținut în scheletul de-albastre vene, sângele meu e teluric și e putere.

Întunericul îmi curge prin mine, întunericul îmi e pulsat de inima mea – piramidă de ruine, întunericul a căzut din cosmos și s-a sălășluit în mine, unghiile mele scriu pulsate de întunericul meu din pruncie.

Sunt neagră pe dinăuntru și lumină pe dinafară, sunt toată sentiment ieșită violent din ceară, sunt toată o explozie de viață, sângele-mi e mult, dar sângele nu se ascunde la suprafață, el sub pământ de piele se varsă și descoasă. Sânge care se îndrăgostește de el însuși și de al său negru, sânge care susură din tenebru, sânge care refuză să fie numai negru. Sânge care în sfârșit s-a regăsit pe sine, sânge care refuză orice glas venit dintr-o altă stihie, sânge care știe ce vrea și știe ce este, sânge care curge prin mine și îmi dă aripi celeste, sânge în tâmple și sânge în sete.