“ Lost Letters – Anna Landström, Hanna Ekström, Anna Dager; Melodie oferită de Epidemic Sound ”

Dragoste plonjată,

Dragoste cătată,

Dragoste ce intră ca meduza și cată.

Își răsfiră tentaculele și te inundă cu otravă de fericire. Fericire ce se amestecă cu lumina din lume și din fire. Fericire ce cată pe dinăuntru și iese pe dinafară. Fericire ce dăinuie ieri, azi și-odinioară.

Spiritele celor trecuți ne inundă cu vlagă printre punți. Ei stau alături și ne veghează, ne sărută cu ale lor buze-vază, ei ne zic să devenim cărunți, ei ne șoptesc prin ale noastre frunți. Sunt puntea dintre noi și de dincolo, sunt legea între mister și legătura de carbon-zincul. Ei sunt imagini ce ne îmbrățișează și cu ale lor spirite ne transformă în armată vitează.

Armata – femeie, soldatul – bărbat, armata – celulă și sulfetul – stat.

Armata ce mărșăluiște conștient spre o cale de lumină și o cale de ascet. Ascetismul nostru e un ascetism de inconștiință, e un ascetism ce dăinuie în apocalipsa de ființă, e un ascetism ce construiște, e un ascetism ce ne transformă din amfibian în pește. Ne-aduce înapoi la starea de-odinioară, ne transferă a umanității scară, ne aprinde inima în incendii de secară, ne lasă să veghem copil și moară.

Copilul lângă moară prinde secară. Ca sămânța cea bună căzută în cunună, copilul iese și urlă. Urlă de durere, urlă de frig, urlă pentru că are cu ce, pentru ca plămânii de viață îi frig, urlă într-un sunet ce întoarce din tunet, urlă cu esență și dă omenirii potență. Copil visat, copil cântat, ochi dulce de marmură ce îmi privesc dinspre cap.

Joacă de copil, joacă cu universul senil, joacă cu norii, cu stelele și porii, joacă ce dezvăluie a lumii comorii. Atâtea comori, atâtea legi, atâtea mistere și noi stăm aici ținând futile prelegeri. 

Prelegeri ce nu ne duc niciunde. Suntem oameni, mai degrabă să iertăm decât să ne lăsăm de ale întunericului duși în iad unde. Suntem oameni ce se trec dinspre un totdeauna înspre un niciunde. Funcționăm după aceleași legi ale naturii ce fac să tranverseze primăveri dinspre muguri. Funcționăm la fel ca frunza, ca steaua, ca asteroidul, ca pânza, ca sursa, ca a luminii neaua. Suntem descinși dinspre un univers-creator, ce se învârte în sine și creează miraj și omor. C-o mână ia, cu-alta aruncă, cu-o mână despuie, și cu alta pruncă.

Pruncul, pruncul…

Închisoarea Pruncul…

De ce o închisoare ar avea vreodată așa nume? De ce să te duci la închisoare ca să rămâi fără dune?

Un prunc, un prunc închis.

De am reduce toți bărbații care stau închiși la alor stare de dinainte de vis, ar fi doar niște celule cu membre umane în formă de urme. De le-am sufla peste ei numele închisorii lor, și-ar reveni la ochișori de lumină și de comori. 

Și poate nu toți ochii de copil au într-înșii numai lumină, dar în lumea noastră păgână, putem să învinuim că întunericul găsește și fluier, și splină?

Putem învinui întunericul că răsuflă prin noi? Că ne suflă viața pe ale strunelor sale rigori?

Putem să învinuim întunericul că există? Să închidem noaptea în închisoare și să ne rugăm la Maica Precista? Putem să închidem în cătușe tot de ce ne e rușine, de ce credem că am devenit oameni din moluște? Putem într-adevăr să cătăm numai puște?

Noi suntem orbi. Noi suntem inconștienți. Și deși înțeleg prea bine orbirea când vine vorba de sine, unicul nostru reper și ce ne mai ține e a noastră conștiință-deșert și de curaj iubire. Să ne îndrăgostim de curaj, de asta vine vorba. Să iubim mai mult frica și să știm cum să o învelim în a sa pelicula. Să ne îndrăgostim de curaj. Să îl luăm și să îl facem al sufletului nostru răgaz, să dăinuim prin talaz, să credem că suntem mult, mai mult decât al lui Noe ultim vas.