“ Riverside – Etienne Roussel, Melodie oferită de Epidemic Sound ”

Întotdeauna romanița are formă de cerc. Petalele ei se construiesc după o axă ce se învârte în jurul propriului bec. Atât de firave și totuși, ridicându-se spre soare, ridicându-și mânuțele spre tot ce e lumină și tot ce e pudoare.

Rupem romanițele fără rușine și ne lăsăm duși câteva secunde de ale sale fire și copilă magie. Învârtim un cerc între degete, așteptăm răspunsul și oricum știm că nu îi vom crede tunsul. 

O romaniță dezbrăcată între ale mele falange, o romaniță-sacrificiu printre ale clădirilor cange.

O romaniță printre mii de romanițe. 

O romaniță ce-a devenit cusută de acul alor noastre ițe.

O romaniță ce îmi deșiră plămânii,

Oricum suflu n-am, nici gură, mă hamăie pe dinăuntru câinii.

Câinii mei la poarta unui suflet-nimic, așteaptă un dar în zadar, soarele pic-pic. 

Tu nu ești, nimeni nu e, doar străinii sunt aici.

Străinii mei ce îmi cântă cu struna alui meu brici.

Cârlionți ce înrămează față de poamă,

Cârlionți ce ascund privirea și-o crateră-rană,

Cârlionți pe care nu îi am,

Cârlionți din care sunam.

Când eram mică mi s-a zis că am plămânii buni, pot cânta la fluier, pot cânta pe ruini.

Mai târziu, m-am trezit la gara de trenuri din Chișinău ca să-mi dau seama că lacrimile-mi de pe pod nu se omoară de viteza unui de-al nostru melc-tren. 

Lacrimile mele ar umple o cadă de Făt-Frumoși, de le-aș face un cimitir pentru fiecare, aș depăși recordul de moldoveni în pământ storși.

Lacrimile mele ar incendia vulcanii, ar scoate din ei pui de rândunică și i-ar pune să alerge în jos pe sanii. Rândunele care se prind cu ghearele de bucăți de lemn și fug în jos peste vulcan și peste ale sale ceți. Ceață ce-nvăluie cu fum și al său stih, ceață prin care desfac și prin care țip.

Folos de țipătu-mi pierdut printre valuri? Se stinge pe ale tale maluri.

Eu – un ocean, tu – un altul. Apa mea însă refuză să se-amestece cu stratul. Apa mea rămâne separată, frontiere de molecule dintr-o altă apă. Apa mea păstrează amintirea de lavă ieșită din supapă. Apa mea doare, apa mea e lăsată în ale mele poale.

Lacrimile-mi pe pod încercând să se sinucidă, cad în poala-mi și-așteaptă cineva să le cuprindă. Mușchii mei împietriți de povara unei lumi, lasă totul să cadă, devin un nimic pierdut printre duni.

Dunele din deșert mă cheamă să plec. Îmi strigă de departe să mă transform înapoi în cerb. 

– Cerbul nu locuiește în pustiu.

Îmi șoptesc ele și pe vene îmi scriu.

– Cerbul are nevoie de apă, și nu de nisip.

Umbra m-acoperă și-mi apare pe chip.

Sunt o eclipsă dublată ce își vede pe dos a sa pată. 

Sunt lună și sunt soare. 

Pământul îmi e a demonului din mine odoare. Sunt ființă-eclipsă, sunt ființă de lacrimi prelinsă, sunt vis, sunt abis, sunt nimic, sunt un copil atât de stins.

Din stânga mă aprinde mama, din dreapta mă îngroapă rama.

Din vest suflă vântu-n lumânare, din est întunericul în cimitir mă face schelet de zale.

Schelet de zale și de cânt, schelet de poezie și de murmur frânt, schelet de melodie, schelet de păr-chelie, schelet al unei eclipse dedublate-n sine, schelet de subconștient și de feerie.