Cât este de minunat să poți transforma florile în sticlă și sticla în flori. Cât este de frumos să poți să îți întinzi mâna în abis și să extragi din el tot ce rimează cu vis. Cât e de încântător când luna îți răspunde înapoi. Câtă energie, câtă lumină, câtă pâine, cât om și câtă bătălie. Câtă lipsă de oboseală, câte idei, cât aur în desagă. Câtă dorință, câtă putere, cât miros de sânge ce curge  miere prin ale mele vene. Cât de înălțător, cât de frumos, cât de distrugător și cât de logos!

La început a fost cuvântul. La început a fost gîndul ce a premers cuvântul. La început a fost explozie de stele, la început a fost apocalipsă de ere. La început a fost voință, la început a fost sămânță. 

Dormind în întuneric, întunericul însuși și-a desfătat puterea. S-a întors ca într-un acvariu de dragoste stors și a născut pe gură propriul etos. S-a născut din el însuși, dintr-un vals cu o puzderie de praf smuls de putere. Putere asupra luminii, putere asupra întunericului, putere asupra Dumnezeului.

Un Dumnezeu politeist, cum sunt atomii ce murmură în noi pe ritm mixt.

Un Dumnezeu pluri-întuneric, pluri-lumină, pluri-feeric.

Un Dumnezeu selenic. Un Dumnezeu puternic.

Un Dumnezeu-celulă, un Dumnezeu-armură, un Dumnezeu ce dansează cu el însuși și explodează în cioburi de pământ ce tună.

Un Dumnezeu violet, ce poartă tare și adânc sabia-și pe piept.

Un Dumnezeu concept.

Un Dumnezeu lumină, un Dumnezeu lumânare suflată din ceară nedeplină.

Un Dumnezeu altar și jertfă, un Dumnezeu cu ochi ce mișună în fetru.

Un Dumnezeu univers, un Dumnezeu de miracol absces. 

Un Dumnezeu ce este și se degajă, prin simțurile noastre suflă a noastră rază.

Un Dumnezeu ofrandă. Un Dumnezeu teluric, un Dumnezeu ce nu crede decât în ființa-și și nu se întreabă care e al său nume.

Un Dumnezeu profund, un Dumnezeu porumbel, un Dumnezeu sonată ce preface fotonii din plumbul rebel.

Un Dumnezeu ființă, un Dumnezeu spirit ce-n oameni își găsește temporară locuință.

Un Dumnezeu de stele, un Dumnezeu prin piele, spirală dintr-un ADN găsit moaște prin lucerne.

Un Dumnezeu ce cerne.

Un Dumnezeu ce mișcă, un Dumnezeu al cărui gînd străbate lumile de frișcă. 

Un Dumnezeu ce urlă departe într-o anvergură.

Un Dumnezeu al cărui strigăt și ecou se-aude șăgalnic în al spiritului om. 

Un Dumnezeu pe care îl cunoaștem și nu îl vedem.

Un Dumnezeu dincolo de inimă și dincolo de cerebel.

Un Dumnezeu pentru care suntem amibă și El – mausoleu.

Un Dumnezeu ce scrie cu gînduri ce s-au scurs lapte pe cer.

Un Dumnezeu-cosmos, un Dumnezeu-copil, un Dumnezeu ce se joacă cu al nostru fir.

Un Dumnezeu ce împletește, țese și uneltește, un Dumnezeu ce crește.

Un Dumnezeu ce fuge, ce se frământă-n unde, un Dumnezeu ce-ascultă, se roagă și fecunde.

Un Dumnezeu divin, un Dumnezeu sunet, un Dumnezeu melodie și un Dumnezeu tunet.

Un Dumnezeu eclipsă, un Dumnezeu portiță, un Dumnezeu căprui cu ochi în tâmple și fisuri.

Un Dumnezeu cutremur, un Dumnezeu explozie, un Dumnezeu energie ce fuge de al său sunet.

Un Dumnezeu în umbră ce se frământă și frânt umblă, un Dumnezeu ce-acumulează ramură și flori de tundră. 

Un Dumnezeu jucăuș, ce-amestecă pe paletă coborâș și urcuș, un Dumnezeu copil ce a scăpat de al întunericului fir și s-a țesut steril.