“Luminescence –Trevor Kowalski, Melodie oferită de Epidemic Sound”

Subconștientul meu se-ascunde, fuge, se-acoperă cu baldehide și alege să nu mă inunde.

Nu mai am gînduri în cap, nu mai am nimic. Rămân stearpă, observ și gândesc pe moment doar ce intră prin al meu simț tăcut chitic. Nu sunt aici, nu sunt nimic. Deși am atât de multe în mine, sunt ca un orolog care bate tic-tic. Am renunțat la mine. Am renunțat la propria individualitate. 

Trebuie să țin minte că eu sunt ocean, nu mare și nu doar o parte. Trebuie să îmi port durerea mea cu mine, să nu o las, să nu o uit, să nu cad în neștire.

În mine se-ascunde un anumit mister. Eu știu că viața mea sălășluiește aici ca eu să lupt pentru el. Eu știu că din toți oamenii din lume, eu am un scop, un scop precis și anume. 

Ochii mei ca două ținte trebuie să vadă această știință din suflet pe perete, când mă rotesc să nu mă las sufocată orb de ale mele plete. 

Trebuie să mă țin de punctul orb proptit din sufletu-mi pe perete. 

Echilibru-mi e tot ce îmi rămâne în acest univers de bârne incorecte.

Mă tem de propria putere. Drumul meu în viață e să capăt destul curaj încât să-mi pot îndrepta ochii dincolo de a mea suprafață. Să mă întorc și să văd în mine ce înger căzut stă în sufletu-mi și curge prin vine. Să îi văd în ochii-mi profund, să nu întorc îndărăt privirea. Să știu că am în mine mult și să deschid poarta ca să curgă de la sine. Să las să avanseze potopul ce-mi iese din piept și îmi inundă poporul, să mă pot ține de mâini tare și strâns ca să îmi păstreze corpul pe loc, deși sufletul îmi evadează și se împrăștie împrejur în sticle ce scindează strop.

Nu trăiesc pentru mine și am înțeles deja. Nu mai am gînduri, doar trenuri pe șine, doar țintire spre o mare acvastră de veșnicie. Nu am dorințe personale. Sau de le am, servesc toate misterului dincolo de zale. Nu mai am nici oameni personali, sunt toți marionete din al spectacolului meu radar. Nu mai am inele, nu mai logodiri, nu mai am nici temeri. 

Știu că greșesc și probabil voi greși. Știu că cad în umbra-mi și că, inevitabil, voi face un pas greșit. Dar sunt decisă să mă iert într-un mod radical. Să mă iert și să mă ridic din nou, să avansez la pas de cal astral. 

Visul meu e de a fi un vis, de a trăi un vis.

Viața mea e un vis. Înșelătorie a propriei persoane, probabil. Refuz de a vedea adevărul? Dar care adevăr? Care realitate? A cui? Din care parte?

Suntem 8 miliarde de oameni. Cei ce gândesc și luminează sunt pe acest pământ cu mine. Eu sunt un vis și îmi construiesc viața după acest parcurs.

Sunt decisă să iau practica și să o modelez, să fac sigură împlinirea alui meu vis de sus.

Sunt un copil încă obsedat de propria imaginație și picturile ce mi se aștern în cap. 

Am dezvoltat pe parcurs o parte din mine pragmatică, care mă ajută să pot trăi printre picături de pleoape ce zac.

Cad pleoapele, cad, mă învârt și dorm șirag. 

Curg petalele, curg, suntem mulți, mulți într-un singur trup.

Nu mă poate opri nimic.

Trebuie însă să metrizez balanța dintre individ și stih.

Trebuie să știu când să mă opresc și din care mască, ca să dau afară ce dospește în mine și a mea pască.

Cât de multe fac? Parcă de toate și parcă nimic. Dar din tot ce fac, ce e cel mai important?

Al meu stih. Al meu stih care pe dedesubturi poate întoarce dintr-o lovitură mii de rupturi. 

Trebuie să țin minte, trebuie să prioritizez, trebuie să nu rămân goală și stearpă, să continui să fiu haos și să dansez, cu tine, iubit univers.