Frustrare care îmi reverberează prin creieri și prin poale. Frustrare ce mă destabilizează, frustrare ce mă face să pierd controlul și să m-arunc de l-amiază. Frustrare ce nu e mulțumită cu nimic, ce nu se liniștește, doar face un continuu tic. Frustrare ce vrea să sugrume, și ia în mâini fire de dune. Frustrare ce nu se poate uita în ochi, ce evită, și ezită, și se sperie de propriul noroc. Frustrare că lucruri neimportante mă sustrag de la ceea ce e important, că prioritizez ceea ce în aparență contează, nu însă și în copac.

În limba copacului, tot ce contează e lumina și apa, nu rezolvarea de conexiuni ce nu vor să lucreze cu mine mioapa. Telefoane stricate ce bâzâie de violet sparte, telefoane ce se învechesc, în care metalul începe să facă erori de sistem.

În comparație cu omul, telefonul nu are ritual de îngropare sau slujbă de plecare. El nici măcar nu anunță, ia cu el amintirile și pleacă desculță. Ușurare simți când pleacă, de parcă a luat cu el atâtea griji și atâta clacă. Ușurare ce plouă curat. Vreau să fiu om adevărat.

Vreau să pășesc prin pajiști și prin cărți, vreau să plou pe tacte și pe terți, vreau să beau vin ieșit din cești și să mă rog cu stropi dumnezeiești. Vreau calm și nu urlete, vreau liniște și nu tunete. Metrouri, și trenuri, și șine pe tenuri. Ne machiăm cu electronice și devenim robotonici. Ne ștergem lacrimile cu poieniță, notificările sună și închid portiță. Notificări în minte și în suflet, m-am săturat să nu mă preocup de acum sau de al meu răsuflet. M-am săturat să mă concentrez pe probleme și transferuri, vreau să fiu aici și să cânt în tenuri. Vreau să fiu om-deceniu.