“Lingering Teardrops–Indigo Days, Melodie oferită de Epidemic Sound”

Printre lauri de sulițe, flori-sânge scuturate peste ulițe, printre păsări care își pierd negrul pe cer, printre oameni ce se-aud a omor, pășesc zor de zor. Metalul mă înconjoară, metalul și sunetul de smoală. Pășesc ca o sculptură ieșită din uzură, pășesc ca un mort înviat de un strop de Hristos căzut prin al timpului os.

Pășesc ca o fâșie de sunet și de ie, pășesc și mă-ncovoi de sunetul din noi. Râsete goale și umplute de sare, îmi cer s-alunec în a Plângerii Vale, îmi cer să aleg să îmi amintesc durerile tale. Lume distrusă, lume apusă, lume apocaliptică ce se îneacă în tusă. Lume cusută de a sângelui sursă, lume nesfântă și supusă. 

Privirea mea înaintează, vulturul din ochi mi se preface în păvază, din mine nu rămâne nimic decât ochi clădit din stih. Din mine nu rămâne nimic decât focul ce mă arde pe dinăuntru, distruge tot și îmi dă a florilor unde. Apa din mine se revarsă ca lavă, pun picioarele unul după altul, convulsând cu plagă.

Tălpile mele atât de rănite de căldura asfaltului, lumina puternică ce dansează prin ițe și leagă cu hamuri macarale. Ochii mei ce văd din tot iadul de ciment, zambilele clopoței strecurate defect.

Mă ridic, mă ridic în lumină, mă ridic construită din durere splină, mă ridic cu mantaua-mi de argint, mă ridic spre un neant din care provin. Îmi întind mâinile și din degete îmi curg picături roșii: sângerez sau sting? Pianul spre ale cărui clape mă întind, din alb se preface într-o baltă curgând. Culorile încep să se audă, sufletu-mi să curgă. Venele mele lustruite într-un corp lucind își încovoaie celula cu al pianului cânt. Răsună, răsună tare tot sângele ce îmi iese prin ochi și prin mare. Mă încovoi în foaie, mă prefac în stea de praf de lună, mișună a mea cunună.

Cunună de zambile și ghiocei, cunună ce doarme la apus de tei, fată albă copiliță, ploaia ți se varsă pe tălpile-ți portiță. Caut să dansez în mâini cu apa, caut să vărs din sine pata, caut să mă pogor și să închid pleoapa, tot ce aud e fâșâindă treapta. 

Caut să iubesc, caut iubirea, iubirea din mine, caut să înviu cu sinceră nemurire. Caut să pierd piatra de mort ce mi se strecoară în jurul alor mei ochi. Trag întunericul cu mâinile-n jos, îl pun față-n față și îi zic să se dezbrace până la os. Întuneric dezbrăcat de întuneric, întuneric ce fată feeric.

Îl trântesc cu fața de pardosea și ameninț că-i voi rupe cu dinții-mi a sa măsea. Îi apăs spatele cu a mea cizmă, dezgrop coapsa-i cu a mea scândură. Îl pun să îmi zică tot ce l-a fătat, de unde a prins negrul și lumea în sac, îl pun să își amintească de lumină, să țipe din sângele-i amorf a sa vână, să plesnească și să curgă-n stână. 

Față în față cu întunericul, el vede mai multă umbră în mine. Speriat de atâta violență, se înfășoară cu-al său corp ca un copil în sine. Începe să scâncească și să se târâie, privirea mea îl omoară și îl terifie. Întunericul tremură în fața mea, el vede mai mult întuneric în mine.

Venele sale sparte în nimic, amintirile sale lipsă de tic, degetele sale apuse în tih, sparg timpanu-mi și mă lasă cu nimic. Mă lasă cu mâinile goale din nou, întunericul rămâne acum doar ecou. Nu vas și nu vază, se-aliniază.

Orchestră de povești imaginare luate în talază, orchestră ce răsună a rază.

Orchestră de dureri păvază, religii în ale lor amiază.

Luna, cerul, norii și fiorii, muma-mi și tatăl, ochii din capu-mi. 

Ceafa mea prelinge cu ser, ser dulce construit din eter.