“ Midnight Sonata – Howard Harper-Barnes, Melodie oferită de Epidemic Sound ”

Sunt fericită. Sunt atât de fericită. Vreau să fac lucruri din fericire. 

Vreau să fac lucruri din Dumnezeu. Vreau să fac lucruri cu inima plină. 

Vreau să văd picăturile de ploaie ca picturi printre acuarelă și oale. 

Vreau să dansez cu arborii, cu cerul, și spațiul, și oamenii, și caii. 

Vreau să transcend prin soare și a sa mare. 

Vreau să văd lumina din adâncul întunericului. 

Vreau abisul să mi se pogoare în plete și să le frământe, să le împingă spre oceane, să mă poarte departe, în valuri, pe dale. 

Vreau să mă dezbrac de zale. 

Vreau arma mea să fie corpul meu, pielea-mi – zidită-n ghiocei-mausoleu. 

Vreau fiecare firimitură și fiecare rid să fie sculptate din al meu tunet plâns acid. 

Vreau lumină profundă din întuneric.

Vreau lacrimi ce dansează pe a obrazului vază. 

Vreau lacrimi ce își prind mâinile în horă și se-nvârtesc în a timpului auroră. 

Vreau lacrimi ce prind viață, apă vie găsită la marginea pământului față. 

Vreau sunet, sunet adânc, ce scoate puroi și îl transformă în cânt. 

Vreau doină ce se joacă cu liniștea, vreau frunze șoptite-n pre-finiștea. 

Vreau aripi de zbor și nu de avion. 

Vreau vocea să îmi prindă aripi, să zboare peste minotauri.

Vreau vocea-mi să prindă zbor de Icar; glasul meu însă nu e ceară, el curge-n ecou prin al albastrului val. 

Vreau glasul meu s-ajungă peste nopți și să trezească suflul din morți. 

Vreau cimitire să freamăte cu ale sunetului meu torți. 

Vreau lumina să deschidă ale raiului porți. 

Vreau codul pentru pătrunderea în cer să fie glas de om, de copil sculptat în fier. 

Vreau lutul să îmi prindă sunet, undele să devină tunet, cuvântul să devină pact, și Dumnezeu – mai mult decât un bătrân mort, sec și mat. 

Vreau un Dumnezeu ce dansează cu raze pe tact. 

Un Dumnezeu care creează, un Dumnezeu care reînnoiește, un Dumnezeu care trage clopotul dinăuntrul nostru și ne face biserică din himeră de pește. 

Vreau monștrii și carcasa lor să devină piatră ce-mprejmuiește al sufletului dom. 

Vreau sufletul să cânte, să poarte, să perinde, ecou ce freamătă cu ale ieslelor tinde.

Vreau semințele să curgă frag, să ne-nvârtim într-o furtună-șirag. 

Vreau oamenii să fie picături, formate din vene și întretăiate fisuri. 

Deschidem gura să țipăm și din ea iese numai lumină; întindem mâna să omorâm, iar din degete ne curge pâine; luăm toporul să curmăm, metalul curge-n mărăcine.

Mărăcine-sânge, mărăcine morți, mărăcine creștem din ale sufletului nopți. 

Din noaptea în care-am intrat, zorii ne-așteaptă la fund de sac. 

Din noaptea din care răsărim, să cântăm toți cu voce de copil. 

Din noaptea ce ne paște funebru, noi suntem dor amestecat cu cedru. 

Din noaptea ce s-a cuibărit în noi, răsar melodii pure din al funebrului puhoi. 

Răsar ochi ce văd și pătrund, răsar mâini ce clădesc și prunc, răsar melodii pe timbru de sunt. 

Iarba crește din ai noștri pori și-n iarbă ne vom transforma, îngropând comori.

Copii din matcă prelinși, copii cu suflete-stele stinși, copii din lacrimi și din vânt încinși.

Furtuna lasă să întrevadă tot ce ține, tot ce nu a fost de fațadă. 

Furtuna ne trezește la adevăr și la a sa desagă.

Furtuna curge cu zahăr amestecat în cler. 

Furtuna distruge, furtuna creează. 

Furtuna este Dumnezeu. 

Eu – tunet, și fulger, și apă ce curge din greu.