Pentru ce lupt? Pentru ce lupt atâta? Pentru ce vreau să iau sabia și să tai în suflete de oameni? Să tai până iese flegma, apoi puroiul, apoi sângele, apoi noroiul, până varsă tot ce e într-înșii, până se eliberează de propriile fâșii încinse? Mă doare durerea, dar la sfârșit de zi, e doar o senzație, ca oricare alta. Mult mai intensă și mai disproporționată. Durerea cicatrizată greșit e durere ce iese afară prin stâni de oi goale.

Lumea se întoarce invers. Și nu lumea mă deranjează atâta măcar, ci ai mei, ai mei oameni ce nu văd. Existând ca să îi răpun până la ultima picătură, să le desfac cu al meu bisturiu alor gură, uit că sunt un chirurg care vede prin ochi, simte prin gesturi și varsă cântece prin restul.

Sunt transcedentală. Am nevoie să fiu transcedentală. Am nevoie să fiu cu un picior pe pământ și cu altul în gînd. Am nevoie să trec dincolo de tot, prin corp, dincolo de corp. Am nevoie să strig până plâng, să mă transform în al flegmei pământ.

Am fost bună, am fost bună până la os, până la măduvă. Tot răspunsul ce l-am avut a fost o închisă funegură presată între două stânci de șes. Acum sunt bună cu o sabie în mâină, acum lupt. Dar pentru ce lupt?

Lupt pentru o lume ca în trecut? Da, pe de o parte. Nu, pe de alta. Înțeleg că trăim acum într-o nebulă de posibilitate nemaiîntâlnită de demult. Acum avem urechi și ochi, care, deși ambii orbi, au învățat a citi. Problema e că tehnologia s-a dezvoltat mult prea repede și disproporționat decât conștiința colectivă a omenirii.

Noi am rămas la stadiul de sclavi, stadiul de ne-creatori, neîncrezători, marionete-surori. Noi nu ne cunoaștem, noi nu vedem universul ce ni se ascunde în moaște. Noi încă credem că viața este un joc de ruletă, credem că cineva aruncă zarul și noi devenim om din pește. 

Noi nu vedem lumina din infinit ce poposind pe-acest pământ, creează condiții propice ca noi să pronunțăm cuvânt.

De-acest univers ne-ar fi mamă, ar plânge cu stele uitându-se cum îi irosim a sa povară. În loc să o ducem pe umeri și să îl bucurăm, noi alegem futil să cădem. Alegem să fim viermi umpluți de ură și răzbunare, alegem blestemul bucatelor fără de sare. Alegem să ne înfundăm capul ca struții în pământ și să zicem: “Nu. Nu sânt, nu cânt, nu plâng, nu sfânt.” Alegem să construim jocuri de societate ce în final ne aruncă printre gratie. Alegem să presupunem că suntem un nimic, să uităm toate doinele din al copilăriei loc frânt.

De am fi noi propriii părinți, nu ne-am irosi viața pe nimicuri și pe rupere de dinți. 

Nu putem să facem decizii, nu putem să ne prețuim. Tot ce facem e, ca proștii, să încercăm să schimbăm cine “ eu sânt “. Publicități și afișe peste tot care țipă cât de disproporționat ne e vasul, cât să muncim ca să facem din fier caldă pită servită cu cvasul. Disproporționați în suflet, asta suntem, nu pe corp și în chip. Suntem niște proști ce vând alor săi copii ideea că ei sunt pe jumătate morți și trebuie să se machieze ca să devină vii.

Se machiază toți, deja și animalele. Nu au cu ce se ocupa acești oameni. De fapt, mai bine spus, singuri oamenii își zic animale. Logic, auzind toată noaptea cât hamăie. Urlă ca niște fiare, se droghează și nici nu încearcă să își îndrepte capul înspre astre. 

Stelele au nevoie ca oamenii să cadă. Stelele sunt acolo și nu vor dispărea, orice n-ai zice, ele te vor transforma într-un purice de marmură.

Un purice ce, în majoritatea timpului, va trece prin viață fără ca măcar să vadă steaua ce îi stă deasupra să cadă peste casă. Orbii ar vrea să își îndrepte spre cer privirea, ei sunt deja jos și caută constant lucirea. Tu însă ai mâini, ochi și picioare și îi cheltuiești pe a formata hârtii de sens și magie goale. 

Cât îți trebuie în afară de o bucată de pământ?

Eu lupt pentru tot ce e sfânt.