Pradă unor dorințe atât de apuse, mă încovoi din spate și devin foi suprapuse. Suntem foi ieșite la imprimerie dintr-o altă vecie, suntem fiice și fii, ai istoriei copii. Suntem produși ai unei genealogii de traume, idei și datorii morale, ce ne rup violent coasta din șale. Suntem copii uciși de ale lor mame.
Dau să îndrept înspre prag pasul, mă prinzi de coadă și-mi zici să nu-mi ridic așa de sus nasul.
Dau să-mi deschid gura să cânt înspre cer, îmi zici c-aud vecinii și am glasul de fier.
Dau să privesc cu iubire-ți ființa, îmi zici că-ți vreau moartea, să-mi înec toată dorința.
Dau să îți depun în dar o floare, tu-mi zici că sunt monstru ieșit afară din zale.
|
Curge potop credința-ți pe foc.
Curge-n potop suferința de rob.
Mă înslăvești pe mine, ca pe un ultim nerod.
Din slava pe care i-o porți lui Dumnezeu, îți faci sclavi în juru-ți cu al tău plod ateu.
Mă legi cu rădăcini de arbori, mă ții cât mai aproape de ale tale dor-meleaguri.
Mă desparți între ale pământului praguri.
|
Îmi prinzi mâna între două castroane și țipi s-amestec în aburi mai cu viață bulioane.
Îmi prinzi piciorul printre guri de copii și strigi “ Ciao, ne vedem la apusul de vii. “
Îmi iai sufletul și îl tai în bucățele, ai poftă de mujdei amestecat cu miere.
|
Martira de printre soldați, ești femeia cu ochii brăzdați.
Întotdeauna sacrificată pe altar, e mâna ta ce te așază acolo în dar.
Ceri atroce înapoi al timpului zar, ceri jertfa-ți să-ți fie rambursată an de an pe cântar.
Devenim pentru tine niște pioni, instrumente de scos în afară comori.
Devenim pentru tine niște poveri, apusul alor tale primăveri.
Devenim pentru tine guri de hrănit, nu suflete doritoare de viață și cânt.
Suntem unica ta salvare și unicul tău venit.
Suntem cheltuitori și totuși, păsări de care te ții în saltul tău înspre zori.
|
Suntem ai tăi patru sori.
|
Noaptea, te chinuim.
Ziua, te luminăm.
La apus, te-ncarcerăm.
În răsărit, te spânzurăm.
|
Nevoită să cari în sus nisip, ne ții aproape de corp și ne șoptești al omenirii mit.
Nevoită să te desparți în nouă, minți și ne dai tot ce rămâne din tine, ceva rouă.
Nevoită să ne iubești, ne împingi afară din casă și din tot ce tu ești.
Nevoită să supraviețuiești.
|
Mâncată aproape de ai tăi copii, nu ești nicicând destul și totuși, naști încontinuu firi.
Înghițită de propriii bebeluși, te aperi și-ncerci să urci pe derdeluș.
|
Îți pierzi însă fecioria, lacrimile-ți și zefirul.
Devii tare ca piatra și insensibilă ca soarta.
Devii matra.
O matrice ce-adânc în piele ne zubrește, o matrice ce definește.
Ești mama noastră, a tuturor.
Ești mama moldovenilor.
|
Dezbrăcată în noapte, taci tare și apui departe.
Obligată să continui să respiri, suicidul ca gînd îți apare omorând.
Legată de pământ, tu naști și urli și înghiți bucățile alui tău înger înfrânt.
|
Ieșindu-ți din matcă, îți rupem coloana cu ale noastre coate.
Îți devorăm aripile din tine, te lăsăm în plasmă pe o masă de folie.
Îți cerem să te ridici și să îți liniștești odorul, îți cerem să nu te oprești din a roade tu motorul.
|
Tu te răzbuni lent, dulce și târziu, când devenit-am om dintr-un neputincios pământ. Tu îți scoți lancea și o înfigi încetișor subt plămân, să sufle vântul, să sufle prin corpul meu acum vin-vân. Să ne înfigi furtuna alui tău fulger, să sapi în noi un potop-preludiu. Să iasă toți demonii din tine, să ne amintești de unde noi provine.
|
Ești pururea în amintire.
Ești cea ce prezidă a sufletului stihie.
Ești cea ce blestemă și cea ce relevă.
Ești muma pădurii ieșită să nască în lucernă.
|
Ești femeia primordială,
Cu a păcatului vină căzută abruptă în poală.
Vina ta de secole o verși cu vomă pe noi, ne dorești dispăruți din ale tale erori.
Vina ce simți că pe umeri-ți mocnește, o îndrepți spre mine până noi redevine pește.
Durerea noastră e a ta armă. Știi cum să lovești și în ce organ să doară.
Suferința ta-mi ajunge până-n creieri,
Despuiată de lauri în întunericul unei lucerne.
|
Ești singură și zaci apusă-n iarbă,
Ești singură și lăsată și tu fără de mamă.
Ești singură și nici nu îndrăznești să deschizi gurița, să scoți din tine copilița.
Ești singură și singură mă privești.
Ești singură și singură e tot ce ești.
|
Între a mă ține și a mă arunca,
Între a deține și a sugruma,
Decizi să îmi faci un transfer de durere,
Să asiguri că muma pădurilor nicicând nu va piere.
Te eternizezi prin spuma prelinsă pe pietrele-ere.
|
Moartea ne leagă una de alta. Nu putem trăi fără a tăia din rădăcină dalta.
Urcăm trepte pe părul nostru reciproc, ne scoatem peri suri și ne dăm singure foc. Una suflă foc, cealaltă întinde chibritul, cenușa cade prin noi cum ar cădea printre pită. Ne coacem ca aluatul în cuptor de dinamită. Suntem vulcani ce erup unul în altul, suntem cutremure ce astup întreg neantul.
Haosul născut din a noastră naștere-moarte poartă în sine impregnate toarțe. Toarțele date luminează lumea, îi dau explozii solare și-ntorc pe dos ale sale sume. Cuvântul tău ajunge ca soldații în mine. Cuvântul tău prezidă, cuvântul tău ucide, cuvântul tău mă întoarce afară din morminte.
Nicicând capabilă să îți întorc datoria, tot ce pot face e să îmi prelungesc pruncia: să-mi astup gura cu tăciuni, să mă întorc înspre străbuni, să blestem tot ce este huni și să doresc întoarcerea-ți printre ruini. Lava ta mă scheletizează în loc, curge flacără în al meu foc, se răzbună ochi pe ochi, eu însă sunt legată de ai tăi stropi.
Eu trebuie să tac, eu trebuie să înghit, eu trebuie să învăț cum să nu mai simt. Eu trebuie să fiu, eu trebuie să mor, eu trebuie să urlu Ajutor! Eu trebuie să mă presar în zor.
Eu trebuie să plec, eu trebuie să las, eu trebuie să-ți las apa afară din impas. Eu trebuie să fug, eu trebuie să mă despart, tu mă ții dulce, eu însă amar zac.
Amărăciunea de a sta prea mult la sânul tău se cristalizează într-un sihastru mausoleu.
Arsura chipului meu degajă în simț, degajă în eu.
Iarba mea toată înflorește doar acolo unde amintirea-ți determină ce este.
Trebuie să te transformi din mamă în poveste.
|
Luna pe cer,
Soarele-n eter,
Venus ascuns,
Eu-n ocean răpus.
|
Tu și eu, cosmos cu ecou de fier uns pe părul nostru tuns.
Strugure de Gînd 