“ Garden of Night – Hanna Lindgren, Melodie oferită de Epidemic Sound ”

Două foi ce se suprapun una pe alta,

Două foi ce nasc,

Două foi ce pasc.

Copii luați prea devreme de la sânul mamei lor, privim timpul cum cerne și așteptăm al lumii pogor. Într-o nestăvilită fugă între un el și o ea, un acum și atunci, un aici și acolo, suntem firi descompuse în metal de catifea. 

Privesc apa cum curge și încerc să o respir:

Să iau stropul și să-l duc la buze,

Să simt în corpu-mi dulcele zefir.

Podurile noastre construite-acvastre formează tuneluri și, precum cărțile de joc, se împletesc în nuiele și dansează în foc. 

|

A scrie înseamnă a fi profund.

A scrie înseamnă să doară. 

A scrie e a fi transformat:

Cu fiecare literă, te prelingi din om înspre ceară.

A scrie e a lupta, a naște, a duce pe umeri a lumii povară. 

|

Colțurile lumii mă sparg în cristale ce plâng pe dinăuntru-mi. Mă transformă pe mine însăși în colțuri. Patrulater, paralelipiped, poligon. 

Suntem forme cu toții, matematic așezați pe torțe.

Matematica e o eroare.

Poezia e o eroare.

Dragostea e o eroare.

Mitul e o greșeală.

Citindu-l pe Nietzsche, ideile-mi mi se răstoarnă exact așa cum, când eram mică, îmi imaginam picioarele-mi mergând invers pe a podului scară. 

Omul și eroarea lui umană calculată procentual în laboratoare.

Omul și eroarea lui umană care naște civilizații, istorii, iubiri, războaie.

Omul și existența sa pe acest pământ ca greșeală.

Improbabilă, statistic. Miraculoasă, astronomic. Tragică, istoric.

Tragic de improbabil miraculoasă.

|

Ne lăsăm ca pe niște conserve în soare să ne bronzăm până la pierdere. Ne toropim în căldura ce ajunge să ne sufoce, desfacă și bâhlească ca borșul lăsat în soare de izbeliște.

Nu îmi place căldura. Nu îmi place.

Îmi ia celulele și le aruncă organitele peste garduri și grajduri: ribozomii – în subsol; Aparatul Golgi – pe pereți; și nucleul, undeva, acolo, printre ceți. Mă face ne-om, ci structură dezmembrată din al său veghe-somn. 

Frigul și înghețul sunt unicele ce păstrează veșnicia din om. Să îți fie frig e să fii singur, să fii slab și în genunchi în fața universului și totuși puternic, datorită versului. Să îți fie frig e să tremuri toată apa din tine, să lași tot ce nu îți trebuie în urmă, fără de știre.

Căldura te dezbracă de veșmânt.

Frigul însă îți scoate de pe tine tot ce nu e sfânt. 

Rămâi gol în fața frigului, dar într-un mod mult mai profund.

Rămâi gol pe dinăuntru, rămâi gol din dedesubt. 

Îți ai doar sufletul în mâini, unica esență ce mai poate fi păstrată când în tine curge sânge fulgi de spini. 

Venele-ți devin străvezii când îți e frig.

Nu mai ai ce să ascunzi, nu mai ai ce să devii.

|

Ești printre vii.

Atâta tot.

Ești printre vii

Și încă nu ești mort.

|

Ochi de copil ce în fiecare dintre noi se ascund, cad abrupt la cel mai dulce frupt. Se apleacă alene și culeg de pe gene oboseli și griji, ridule ce frigi.

În loc de Codrule, codruțule,

Azi aș întreba:

– Ridule, riduțule,

Ce mai faci, drăguțule? 

Că de când nu te-am văzut,

Multă vreme a trecut.

Că de când nu ne mai vedem,

Codrul din noi îl secerăm. 

Trecem ca să strângem pe-ascuns lemne,

Pentru dictatori să construim buncăre din ochi de semene. 

|

Avem totul.

Avem cărți și modele,

Avem hrană, case, apă,

Și-o distanță sigură de 3 metri între noi și groapă.

Avem atâta istorie la îndemână,

Ce așteaptă printre rafturi de praf din lumină.

|

Avem totul,

Și facem atât de puțin.

De ce ne pierdem?

De ce devenim noroi roșu din vin?

|

Am fost vin,

Și-acum, bâhliți la soare, 

Stăm pe plajă și ne bronzăm la mare.

Pe de o parte, nici nu îmi pare rău.

Există oameni ce din noroi acum se transformă în cristalin pârău. 

|

Ne-apropiem de un sfârșit,

Simt, inspir și presimt. 

Dar un sfârșit al cui? 

Al celor ce scot dinte pe dinte și cui pe cui? 

|

Un sfârșit al sfârșiților,

Sfâșiați de sfârșit,

Un sfârșit sinucigaș,

Al celui trădător și laș. 

|

Nu poți să îi salvezi pe toți,

Doar să-i previi,

Și măcar tu să mai rămâi printre vii.