Ce pot să zic că gândesc? Mă rup ca foile de toamnă c-un sunet brun, tomnatic și fără rușine sau poamă. Sunt glaciară într-un cenușiu ce mă rupe fără de veste și mă transformă într-un bătrân cărunt și cișmigiu. Stau la poarta cimitirului și tot aștept să se trezească morții, să piară netoții și să fiu mai mult decât floare învelită în sunet de plopi-torțe. 

Nu mă înțelegi și eu încerc să mi te explic, să mi te fac mai om, mai copil, mai vin. Pot să nu scriu: mult timp, castrată și fără de prunc. Femeie castrată – sintagmă de negăsit într-o istorie bivagă. Azi însă toate suntem așa: castrate de toți copiii ce i-am fi putut avea. De tot ce am fi putut naște de ni s-ar fi lăsat destulă iarbă pentru a paște. Suntem volens nolens angajate la ham de căruțe pe pietre de lavă cu venele-ni curgând desculțe.

Toți cară pe munte trăsuri, iar la sfârșit de zi ne dăm seama: căruța noastră era de fapt goală. Sisif azi învârte o moară fără de secară. Am călcat în sânge și ne-am înșurubat talpa într-un pământ secat de crăpături ce ne disfigurează palma. Fugim și alergăm, ne pierdem timpul pe nimicuri și la sfârșit de zi, îl și încorporăm. 

Sunt moartă din atâtea părți că nici nu mai știu pe cine să omor sau sec. De suc de fructe și de orbire mă înec. Beau orbirea ca lichior de zori de zi, devin lichefiată între amurg și crâng. Un crâng între două mări, ce abisal scoarța o sfarmă cu iz de fier. 

Aud șine de tren, susură frenetic un cer, se sfarmă sufletul meu în el: sufletul meu redus la mișcări mecanice și robotice, la terenuri vagi și la morminte proprii. Merg într-un câmp ce are boltit în sine șine de sicrie de copile îngropate de vie. Copile fragede și necălite, cu ai lor ochi cristalini cu pământ poleite. Poleim pământ peste toată puritatea: toată pielea albă și buzele roșii de Paște. 

Sărutăm metal și fire și uităm de crucea imprimată pe chelie.

De ne-am scoate tot părul și am deveni schelet de materie, adâncimea unei mări s-ar revela în picături de puzderie. Puzderia din noi se pierde însă în ape, în adâncituri de ființă și ale lui Dumnezeu pleoape.

Noi construim lumea. Noi îi setăm regulile. Îi codificăm funcțiile, axele și stelele. Stelele noastre sunt însă într-atât de jos că cei cu aripi se și împiedică în propriul mers-etos. 

Cu genunchi învinețiți și aripi-plămâni sufocate de praf, nisip și pământ-sirop,

Mă urc într-un tren pe o gară străină, convulsată de foame de făină.

Sunt numai melodie și poate o clipă de licărire

Ce îngropată în cimitir, se leagă rădăcină de o vecină fire:

Cea din stânga, cea din dreapta,

Să murim împreună, coji de vază-lume spartă.

Flori devenite rădăcini,

Dormim moarte de vii sub picioarele unui pământ de păgâni.