“ Frosty Tale – Ludvig Moulin, Melodie oferită de Epidemic Sound ”

Nu sunt ce pot fi, nu sunt expresia luminii totale. Abreviez piese de suflet de parcă ar fi litere încrustate în sare. Mă strecor în subterane și găsesc doar întuneric: atât de mult întuneric încât tot ce fac e să scâncesc ca un cățeluș ale cărui puteri au apus într-un soare lubrificat cu cătușe. 

Deși liberă și nețintuită de nimeni, găsesc individualitatea-mi, persoana ce sunt, nevoile-mi, încurcându-mi nebunia. Nebunia mea de a deveni lux și de a purcede înspre fire, de a distruge tot ce nu e lumină și tot ce nu e nebunie. 

Doar muzica și ideile îmi mai susțin copilul cu răni de sânge din mine.

Încerc să îmi amintesc de eu de-odinioară: expresia unui divin ce în viața asta și-a pus ca scop pas cu pas să piară. Individualitatea-mi e primul stâlp de căpătâi ce mă orbește și mă face să uit de tot ce de adevăr îmi amintește. Mă uit la fotografii și mă întreb cum eram eu atunci: tot eu, mai eu, tot negare de iarbă și alunecare într-un nămol-păr de cătuși? Personalitatea-mi, atașamentele-mi, frumusețea, dorințele, nevoile, implorarea calmului și asigurarea lui e ceea ce îmi țese încet încet ratarea, ratarea unui destin din foi de in sugrumat din cămin.

Un destin acalmie de mare, ce se sugrumă pe el însuși și își croiește căi vitale. 

Cu cât mai în corp, cu atât mai distanță, de ceea ce licărirea de argint îmi șoptește din plămânii împroșcați cu sânge de prunc și gheață: să înec tot potopul, să înec tot cimitirul meu de plopi, să devin Abraham ce își servește puiul de om pe brațe în foc. 

Sunt condamnată la o existență a cărei sacrificiu mă rupe pe dinăuntru și totuși eu sunt cântată de ploi și oameni ce îmi răsar din rănile-puroi unse cu sare.

Întrebându-mă cât de des sunt întâlnită-n lume, mă îndoiesc cert că a mea proveniență e făcută din zahăr și dulceață de prune. Sunt altceva, sunt ceva pur, care se sacrifică complet, în numele adevărului său propriu să purced. Sunt natură pură și sălbatecă, sunt ape și potop și munte, și de departe, devin furtună și curcubeu cioplite în frunte. 

Proroc ce își citește lui singur, cărțile îmi joacă feste și mă invită la spectacole divino-magie. 

În coșmaruri însă mă împresor și învălui. Eu deschid ochii și-mi amintesc că am pierdut ale mele văluri. Munți și lupte, bătăi și arme în frunte, eu decid totuși să nu lupt în vis, încerc împăcarea chiar și în mijloc de abis. 

Scrisul meu e o luptă însă, 

El va fi dat luminii căci îi e destinat o soartă nestinsă.

El nu e al meu, nu îmi apartine, 

Ci iese suliță din ale mele vine.

El e o tragedie ce îmi descrie lumina purtată în sine, 

O astră pe punct de a sângera, 

A-și lansa aripile fără niciun moment de întoarcere posibil în timp sau în sine.