Să îmi scriu gîndurile, atât de multe, eteroclite și complexe, se simte ca o deprivatizare. Deprivatizare a tot ce sunt, deci, a tot ce gândesc. De aș muri astăzi, aș face-o luând cu mine toate gîndurile-mi: trecute, prezente și viitoare. Scriind, separ aspectul mortal din mine. Îmi scot scrisul cu o pensetă chirurgicală ce extrage toată măduva coloanei și mă lasă doar un schelet morbid și golit de tot ce este sau a fost cândva. Ezit în fața scrisului adesea, căci ezit în fața unui destin: destinul de a deveni din corp-gînd un corp și un gînd. Regret de fiecare dată când îmi devoalez pervers aproape ezitarea extinsă pe o durată de timp. Căci găsesc că frumusețea literelor imagine-univers ce se construiesc afară din mine mă depășesc si depășesc tot ce am considerat frumos altădată. Devin un punct și vârf absolut al tuturor gîndurilor mele de până acum și capătă o viață și valență neîntâlnită și nedezbrăcată vreodată. E o dezbrăcare totală, o dezbrăcare ce țâșnește însuși sângele-mi afară din capilare, o dezbrăcare-Epigonii, ce ucide crud falsitatea, minciuna și pe oricine nu ține si nu vede cu adevărat prin mine. 

Scrisul e ca o formă de a ucide (criminală cum sunt și totuși nimeni nu o crede): fiecare celulă cancerigenă din propria viață, și propriul aer și sânge. 

Scrisul e o manieră de a pedepsi prin durere necesară această lume întoarsă cu picioarele-i într-un circ de estompare a tot ce ține de suflet și de natura omului-ceară.

Scrisul îmi e unica resursă în întuneric, durere, isterie și izolare.

Scrisul e unicul meu instrument ce m-a ținut în viață – foiță de aluminiu ascunsă într-o butelie-epavă de naufragiu-soață. 

Scrisul este parte din mine si totuși, un organ cu autonomie proprie și necenzurată.

Scrisul meu naște, și ucide, și dezbracă, și clădește.

De asta îl țin atât de aproape, atât de în mine, 

Ferit de ochii orbi luminii-fiară. 

|

Lumina mea țâșnește însă uneori:

Asteroid sustras din orbita-matcă 

Cu o deplasare proprie,

Necontrolată de a mea mână sau de a mea clapă. 

|

Scrisul meu degajă și se arde,

Sustrage și emană flori de stele 

Acoperite în mațe, și crimă, și fiară.

|

Scrisul meu nu iartă. El nu e eu, în fine.

E brut, sălbatec, necontenit și un monstru de eter în sine. 

El e furtuna unui timp neapus nicicând în mine,

Lăsat să putrezească până devine flacără-gînd-furie. 

|

Scrisul meu e o luptă,

Un război de uzură

Ce se dă dinăuntru 

Și detonează uneori o lume mult prea ruptă.

Ruptă în frânturi de infern,

Ce întrevăd totuși sclipiri de divin prin al lor Lucifer.